Universul Thaliei

Text și… pretext

• Un spectacol de rafinament: „Casa Bernardei Alba”

Nu-i la îndemîna oricui și deloc ușor să reorientezi un teatru cu o îndelungată prestație artistică conform conceptului tradițional de dramaturgie jucată exclusiv în spiritul textului și cu respectarea strictă a scriiturii, așa cum a evoluat decenii în șir Teatrul „Bacovia”. Ca să-l determini să propună reprezentații de expresie îți trebuie curaj, înțelegere fermă din partea actorilor, cunoștințe vaste în domeniul stilurilor propuse și adoptate de marii regizori ai lumii și, nu în ultimul rînd, relații cu autori novatori, asumîndu-ți, evident, riscurile ca un spectacol în care textul devine adesea pretext pur să fie receptat ca un experiment nefericit. în acest caz (cum este și premiera cu „Casa Bernardei Alba”, de duminică seara), text și pretext se topesc cu totul în lucrarea scenică devenind, practic, inseparabile de ea și de regizorul creator al amîndurora.
în formă impecabilă, „Casa Bernardei Alba” s-a constituit într-un spectacol de rafinată expresivitate; teatru – dans – mișcare, ce vorbește în puține cuvinte despre stări, simțăminte, impresii, vise și visuri extrem de frumos și de incitant, utilizînd același spațiu pentru actori și spectatori – SCENA. Practic, ca spectator te simți implicat în nefericita dramă a fetelor din casa Bernardei Alba, prizonier fără scăpare al unui destin implacabil. Neobișnuită cu noutatea șocantă a noii montări, multă lume ar putea pune la îndoială realizarea finală.
în Europa contemporană nimeni n-ar îndrăzni să conteste dreptul absolut al regizorului asupra teritoriului său, stăpînit prin har și pricepere. Acest teritoriu este spectacolul. Nu, însă, și textul dramatic. Dacă un regizor îl vede pe Hamlet cu burtă și chelie (cum s-a întîmplat), dacă altul este convins că scena balconului din „Romeo și Julieta” devine mai sugestivă petrecîndu-se în baie (cum, de asemenea, s-a întîmplat), dacă un al treilea socotește că Adela din „Casa Bernardei Alba” evoluează expresiv într-o cadă transparentă (cum face Gelu Badea în noua premieră), nu-i putem învinui: ei au acționat pe domeniul lor, al spectacolului, iar textul, deși suferind de adaptări de circumstanță, n-a suferit de mutilări de circumstanță. Libertatea se află, în mod paradoxal, în însăși substanța textului.
Dacă mi-amintesc bine, în „Trilogia antică” al lui Andrei Șerban textul e doar subînțeles, spectacolul fiind zguduitor, în ciuda transformării sale într-un fel de „musical” tragic. Tînărul regizor Gelu Badea a conceput, la Bacău, un spectacol cam pe aceleași coordonate, tulburător prin crearea unei atmosfere apăsătoare, din captivitatea căreia nu poți scăpa nicicum. Federico Garcia Lorca a scris această piesă reconstituind tragedia conceptuală a unei Spanii retrograde, înțepenite în tradiții crude, unde la preț de cinste rămăsese doar numele și averea. Tensiunea dramatică survine din înfruntarea tradițiilor înțepenite și idealul tinerelor femei, care-și doresc și luptă pentru o altfel de viață, chiar dacă iubirea și puritatea nu vor reveni niciodată și le vor aștepta zadarnic ca pe Godot. Tenta de erotism nu e nimic obscen conducînd, în fapt, spre aspirația oricăror femei ale căror trupuri frumoase trebuie să aparțină cuiva, unor iubiri curate și nicidecum oricui le poftește. Ideal neatins în casa Bernardei Alba, mamă înrobită banului, tiranică pînă la inumanitate, telurică în concepții și atitudini.
Pentru a da substanța dorită spectacolului, Gelu Badea a conceput nu numai regia, ci și muzica, scenografia și mișcarea scenică, lăsînd Cristinei Ciobanu doar realizarea costumelor, croite, de altfel, în spiritul și viziunea directorului de scenă. Putem vorbi, în acest caz, de un spectacol de autor? Bineînțeles. Autor care s-a bazat pe o distribuție feminină dispusă să-și valorifice integral talentul, fiecare în parte într-o dramă preponderent colectivă. Doina Iacob, în trecerile sale prin scenă, s-a relevat ca o actriță puternică ce știe să impună punctul ei de vedere în puține cuvinte. Sobră, de o severitate dură, actrița domină inflexibilă întreaga casă de fete, indiferentă la dramele Adelei (Adriana Pârvu), Angustias (Florina Găzdaru), Ameliei (Eliza Noemi-Judeu), Magdalenei (Firuța Apetrei), Martirio (Luiza Sarivan) sau Prudencia (Nela Zare). Fiecare, însă, dintre actrițe a găsit un registru propriu de interpretare, conturînd cu talent tipuri diferite de personaje, chiar dacă toate trăiau aceeași inimaginabilă dramă. Nu lipsite de substanță dramatică au fost Ligia Dumitrescu (Maria Josefa), Despina Prisecaru (Cerșetoarea) și Corina Goranda (Servitoarea), iar Ioana Ene (La Poncia) demonstrează că rămîne aceeași actriță interiorizată capabilă să singularizeze un personaj dintr-o masă amorfă de lume nebună în captivitatea ei reală, la limita tragicului.

Post Scriptum:

Mi-a fost greu, la început, să înțeleg nevoia directorilor teatrului de a solicita prezența la premiere a criticilor avizați pentru a-și putea evalua corect realizările și neîmplinirile. Presa băcăuană fie s-a repezit distrugător asupra unor spectacole, fie le-a supraevaluat calitățile, ridicînd în slăvi ceea ce era, uneori, mediocru. Tinerii noștri critici își poartă în vînt steagul despicat în două, ca limba de șarpe: bun sau rău, alb sau negru, sublim sau mizerabil, capodoperă sau maculatură. Jocul actorilor ori e superb, ori lamentabil, după cum se aud șoaptele culiselor. Tînărul critic desparte categoriile cu pixul ca Moise despicînd apele cu toiagul. Sub semnătura sa, un spectacol nu poate fi decît remarcabil, de excepție, un eveniment sau, din contră, un trist eșec, o jalnică însăilare, un moment penibil, o catastrofă, o cîntare a României. S-a ajuns, astfel, la o critică maniheistă, unde nu există grad de intermediare, escaladînd rapid treptele dintre entuziasm și dezgust. E ca o intrare într-un coșmar, ca o fibrilație a unui insomniac. Cititorul nu știe pe cine să mai înțeleagă, iar realizatorii de spectacole ignoră total opiniile presei locale. Rău și de o parte și de alta. La noua premieră au venit criticii reputați: d-l Constantin Paraschivescu și doamnele Cristina Rusieski și Carmen Stanciu. Ar fi bine să ținem cont și de opiniile acestora, să învățăm cum se face critică teatrală, pe un fond de vastă cultură a spectacolului, în cunoștință de cauză cu stilurile de teatru contemporan practicat de marile personalități ale lumii. (Vasile PRUTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!