–––––––––––––––––––

Orașul cu o sută de rabini

• o sută de rabini din toate colțurile lumii s-au adunat la Buhuși n ei i-au cinstit pe membrii dinastrei rabinice Friedman, care sînt înmormîntați în cimitirul evreiesc din localitate

Aproape o sută de rabini veniți din toate colțurile lumii au poposit, la sfîrșitul săptămînii trecute, la Buhuși, pentru a-i cinsti împreună pe membrii dinastrei rabinice Friedman, care sînt înmormîntați în cimitirul evreiesc din localitate. Sosiți în țară încă de miercurea trecută, membrii numerosului grup de rabini au trecut, mai întîi, prin Galați și Adjud, unde s-au rugat, de asemenea, la mormintele altor rabini din familia Friedman și abia mai apoi au poposit în Buhuși, unde au rămas preț de trei zile. Pentru oamenii de prin partea locului a devenit, deja, o obișnuință ca, măcar o dată la doi, trei ani, dacă nu chiar în fiecare an, să îi vadă pe străzi pe oamenii îmbrăcați în haine lungi și negre, cu bărbi stufoase și zulufi lungi și încîrlionțați ce ies de sub pălăriile de catifea și curg de o parte și de alta a umerilor. Oricît de mult și-ar dori să stea de vorbă cu acești străini îmbrăcați într-un port atît de neobișnuit pentru ei, localnicii știu că rabinii au venit aici să se roage, nu să stea la taifas, așa că încearcă, de fiecare dată, să nu le stea în cale. Curiozitatea este mare și greu de înfrînt, așa că ori de cîte ori cineva intră în sinagogă, rugat de rabini să facă cine știe ce treburi, este înconjurat imediat de localnici și tras de limbă pînă povestește tot ce a văzut. Ieri, pe la prînz, după ce și-au terminat rugăciunile, cei aproape o sută de rabini și-au luat bagajele și s-au grăbit să ajungă repede la București, de unde, cu avionul, urmau să se întoarcă la casele lor. Au lăsat în urmă poveștile pe care buhușenii care au avut norocul să stea de vorbă cu ei, or să le spună vecinilor și prietenilor pînă anul viitor, sau poate peste doi ani, cînd se vor întoarce pentru o nouă rugăciune colectivă.

Santinelă la poarta sinagogii

Pășește, apăsat, un pic adus de spate și cu mîinle împreunate în dreptul șalelor. Face cinci pași în susul străzii, după care se întoarce brusc și pășește exact pe locul pe care a călcat puțin mai înainte. După vreun sfert de ceas începe să-l cam ia amețeala tot întorcîndu-se așa, la stînga și la dreapta, așa că a început să coboare mai mult în josul străzii. Din tălpile adidașilor cam scofîlciți se aude un fîșîit de parcă ar fi călcat un copil pe o minge spartă în care se mai află, încă, o pungă de aer. „Să trăiești, nea’ Cașter”, zice un bărbat, ridicîndu-și căciula în timp ce trece pe lîngă el. Nea’ Cașter îi răspunde la salut dînd grăbit din cap, după care își continuă drumul de-a lungul gardului sinagogii. Are o treabă foarte importantă de făcut, așa nu își permite să lase lucrurile baltă fără să le facă așa cum trebuie. După ce ani de zile a fost cam singurul evreu mai în putere rămas prin Buhuși, Herman Cașter s-a trezit, dintr-odată, cu vreo sută de musafiri pe cap. Și nu musafiri oarecare, ci toți, unul și unul, rabini de rang înalt, veniți de prin toate colțurile lumii. „Ei, nu chiar din toate colțurile lumii”, începe nea’ Cașter să își dezlege limba la vorbă. „Majoritatea sînt veniți din Israel. Sînt rabini plecați de ani buni din România și care s-au întors acum să îl cinstească pe marele rabin Friedman, cel care a construit și sinagoga asta, mare și frumoasă”, mai povestește Herman Cașter. Cum majoritatea celor care se află acum în sinagogă sînt oameni importanți în țara din care vin, nea’ Cașter și-a luat angajamentul că o să aibă grijă să nu intre nimeni pe poarta sinagogii pînă cînd vor veni jandarmii și polițiștii să asigure paza. „Normal, David Alterescu este cel care are cheile de la sinagogă. în alți ani, el era cel care venea mai des să aibă grijă de ce e pe aici. Acum, însă, e bolnav, nu mai poate merge chiar așa de repede. I-ar fi trebuit jumătate de ceas numai ca să facă drumul de acasă pînă aici. Asta n-ar fi nimic, da’ nici în picioare nu se mai ține chiar așa de bine. Nici Hari Ianculovici, celălalt evreu care mai trăiește în Buhuși, nu mai e chiar așa de în putere, așa că am venit eu să am grijă de tot ceea ce este aici”, mai povestește nea’ Cașter. Nu-și termină bine vorba, că din curtea sinagogii iese un tip înalt, cu o barbă stufoasă, îmbrăcat într-o haină lungă, neagră și cu o pălărie de catifea neagră pe cap. „O! Cașter, old frend!”, strigă rabinul în timp ce îl strînge în brațe pe bătrînul Cașter. Nu știe să vorbească bine românește, așa că ne explică, în engleză, că Herman Cașter este unul dintre puținii evrei care au mai rămas în Buhuși. Ceva mai tîrziu aveam să aflăm că rabinul cel înalt este, de fapt, Iacob Kaufman, directorul Institutului Buhuși din Israel. „Este un institut de pregătire a viitorilor rabini”, ne-a explicat rabinul Kaufman, în timp ce ne arăta imagini din arhiva Institutului cu rabini care au lăsat în urma lor lucruri importante, dar și cu clădiri ale unor sinagogi care au fost dărîmate, în timp. Despre ceea ce s-a întîmplat în aceste zile în sinagoga din Buhiși, rabinul Kaufman nu ne-a spus prea multe lucruri. „Trebuie să vorbiți, pentru asta, cu rabinul Tobias”, ne-a îndrumat rabinul Kaufman.

Tobias, rabinul cel înțelept

Plecat de mai bine de patru decenii din țară, rabinul Tobias vorbește o limbă română cursivă de parcă nu ar fi stat departe de casă nici măcar un ceas. „Sîntem un grup de sibimi, adepți ai rabinului Friedman, cel care a construit, în urmă cu aproape 150 de ani, o curte rabinică, aici, în Buhuși. Cinci dintre membrii acestei dinastii sînt înmormîntați aici, în cimitirul evreiesc. Venim aproape în fiecare an în Buhuși să ne rugăm la sinagogă și, în special, la mormintele sfinte ale rabinilor care sînt înmormîntați aici”, începe să ne povestească, într-un dulce grai moldovenesc, rabinul Tobias. Abia se mijise de ziuă și afară era un frig de îți pătrundea pînă în miezul oaselor. „Sînt îmbrăcat cam subțire, mi-e teamă să nu mă îmbolnăvesc. Haideți înăuntru”, ne îndeamnă rabinul Tobias deschizînd, larg, ușa de la intrarea în locuința în care și-a găsit găzduire pentru cele două nopți petrecute aici. „Dacă veneați ieri nu aveam cum să stăm de vorbă. Pentru noi sîmbăta aceasta a fost o zi extrem de importantă, pe care am dedicat-o mai mult rugăciunii”, ne-a mai mărturisit rabinul Tobias. Una din marile sale preocupări din ultimii ani este să aibă grijă de puținele sinagogi și cimitire evreiești care au mai rămas în țară. „în urmă cu cîteva zeci de ani erau în România 72 de sinagogi și 762 de cimitire evreiești. Și comunitățile evreiești erau cu mult mai numeroase. în Buhuși, de pildă, trăiau peste 2000 de evrei, în Piatra Neamț, orașul din care eu am plecat, trăiau vreo zece mii, iar în Bacău era o comunitate evreiască mult mai mare, una din cele mai numeroase din Moldova. în anii care au urma războiului, însă, o bună parte din acești evrei au plecat fie în Israel, fie în Statele Unite ale Amercii, fie în diverse state ale Europei. Săptămînal, plecau din România vapoare întregi ticsite cu evrei. Și-au lăsat aici case, bunuri, tot ceea ce au avut mai de preț. Nu puteau lua cu ei decît cel mult 70 de kilograme de bagaje. Așa s-a ajuns ca, acum, din vechile comunități să nu mai rămînă decît cîteva familii. Multe din sinagogi au fost distruse, iar cimitirele au rămas neîngrijite. Nu fiecare om are onoare pentru morții altora. Nici nu a fost o lege care să protejeze aceste cimitire. Am încercat să iau legătura, în ultimii ani, cu fostul ministru al Culturii, Răzvan Teodorescu, și cu fostul președinte Ion Iliescu. Amîndoi m-au asigurat că sînt alături de noi și am primit sprijin de la fiecare dintre ei”, ne-a mai povestit rabinul Tobias. în vreme ce ne istorisea toate aceste lucruri trăgea, din cînd în cînd, cu ochiul la ceas. „âmi pare rău că nu putem sta mai mult de vorbă. Acum, la ora opt, începem slujba în sinagogă, după care, de la ora nouă, mergem în cimitir. De aici va trebui să ne grăbim spre București, unde ne așteaptă un avion care să ne ducă acasă. Tarom și-a decalat programul de zbor pentru a ne putea permite să ajungem la aeroport în timp util”, ne-a mai mărturisit, grăbit, rabinul Tobias. I-am cerut îngăduința să asistăm la sluba de rugăciune. „Domnul va putea să intre în sinagogă, a spus rabinul arătînd cu degetul spre fotoreporterul nostru. Dumneavoastră, însă, sînteți femeie așa că, îmi pare rău, dar nu veți putea intra”.
Ardeam de curiozitate să văd ce se întîmplă înăuntru și abia așteptam să se întoarcă Liviu să ne povestească ce a văzut acolo.

Amintiri din vechea mahala buhușeană

Rugăciunea din sinagogă nu a durat mai mult de un ceas. între timp, apăruseră în fața clădirii și mașinile jandarmilor și cele ale Poliției, așa că nea’ Cașter scăpase de griji. Plin de avînt, povestea împreună cu vecinii săi adunați ciotcă în fața sinagogii despre vremurile în care Buhușiul era plin de evrei. „Aveau prăvălii mari și frumoase, în care găseai tot ce-ți poftea inima. Cei care n-aveau magazine erau croitori, frizeri, doctori sau farmaciști”, povestea nea’ Cușer. „Taci, măi, Hermane, că nu era doar atît”, i-a luat vorba din gură Victor Bohotinceanu. Bucuros că a făcut o afacere bună cazînd la el în casă vreo doi-trei rabini darnici din cale afară, Victor Bohotinceanu se arăta acum dispus să povestească oricui era dispus să-l asculte tot ce-și mai aducea el aminte despre evreii de pe strada lui. „Pe colț, uite chiar aici, își avea brutăria Brucăr, iar ceva mai la vale era magazinul lui Herman. Pe strada cealaltă, era unul Gotman, care era frizer, chiar aici, ceva mai la vale își avea aprozarul unul Coler, și chiar în fața lui își avea prăvălia de sucuri un alt evreu, Veisman. Erau oameni de o cumsecădenie cum rar mai găsești acum. Intrai la ei în prăvălie și îi întrebai dacă au nu’ș ce lucru. «N-am, îți ziceau, da’ poate are vecinul meu de alătur». De la ei au învățat oamenii din Buhuși să vorbească frumos, să își măture dimineața în fața porții și să se plimbe sîmbătă seara pe stradă, îmbrăcați la patru ace. âmi aduc aminte că după amiază, dacă nu aveau ce face, își trăgeau un scăunel în fața prăvăliei, luau în mînă un plici de alungat muștele și stăteau și se uitau la oamenii care treceau pe stradă”, spunea, plin de vervă, Victor Bohotinceau. „Taci, măi, Victore, că de la ei ai învățat tu să fii așa șmecher”, i-a zis unul dintre bărbații care se adunaseră în cerc în jurul lui. „Da, nu zic nu, e adevărat. Da’ tot de la ei am învățat că omul care are ochi nu-i păcat să-l învîrtești așa cum vrei tu. Cîtă vreme are ochi și e în stare să vadă singur ce îi faci, nu-i păcat”, nu s-a lăsat mai prejos nea Victor. între timp, procesiunea din sinagogă era aproape pe terminate. La un moment dat, din spatele grupului de bărbați se aude o voce grăbită. „Curuțe, curuțe, nu aveți pe aici?”, a întrebat un rabin mai tînăr. Nu prea vorbea bine românește și încerca, în felul său, să îi facă pe localnici să înțeleagă că ar avea nevoie de vreo zece căruțe cu care să își transporte rabinii din templu bagajele, pînă la venirea autocarelor. Imediat cum a văzut că-i rost de un nou gheșeft, nea’ Victor s-a apropiat de rabin. „âți fac rost de căruțe, da’ dai un whisky?”. „Ce whisky? Există bani!”, i-a răspuns, imediat, rabinul, amintindu-și brusc că mai știe, totuși, vreo două trei cuvînte românești. Pînă la urmă, lui nea’ Victor nu i-a prea mers afacerea. Nu au trecut cîteva minute și în fața sinagogii au început să apară, rînd pe rînd, cîteva mașini care s-au umplut repede și au plecat în trombă spre cimitir. într-una din ele, ocrotit cu mare grijă, a fost urcat unul dintre rabinii despre care aveam să aflăm, mai apoi, că este chiar un descendent al familiei Friedman. De la cimitir, unde slujba nu a durat mai mult de o jumătate de oră, rabinii s-au grăbit să ajungă la autocarele care aveau să îi poarte pînă la avionul de la Otopeni cu care urmau să ajungă acasă. Au lăsat, însă, în urmă poveștile pe care buhușenii care au avut norocul să stea de vorbă, or să le spună vecinilor și prietenilor pînă anul viitor, sau poate peste doi ani cînd se vor întoarce pentru o nouă rugăciune colectivă. (Elena SOLOMON)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!