Fara indoiala, Ion Caramitru si Aurelian Octav Popa sint doi mari artisti, care recepteaza veacul nostru ca pe o continua amenintare a individualitatii omului, a vietii acestuia, pina cind din verbul „a fi” nu ramine decit rutina si obsesia. Recitalul lor de poezie eminesciana si muzica, intitulat „Trecut-au anii”, a avut un succesc rasunator la Paris. La Bacau n-a adunat in sala de spectacole mai mult de 40-50 de privitori ca la teatru”, Poate ca de aceea rominii sint francofoni si nu francezii romanofoni. Ion Caramitru si-a gindit recitalul ca pe o martirisire a unui om care si-a consumat toate experientele cu putinta. Batrin, amar, dezamagit, cu toate iluziile pierdute, dar profund ginditor. O alta fata a lui Eminescu, decit cea cunoscuta de poet al iubirii, un romantic schopenhaurian. Aurelian Octav Popa a cautat muzica cea mai adecvata starilor poetice, ducind mai departe emotia de acolo de unde cuvintul nu mai avea putere. Si-a brodat sonoritatile pe canavaua partiturilor lui Martian Negrea, Claude Debussy, Olivier Messiaen sau Henry Purcell cu un simt al nuantelor si starilor sufletesti de mare rafinament. Magnificul lor recital impune spre meditatie – pe linga neomenia veacului – situarea si evolutia artelor in perceptia contemporanilor. Am putea, astfel, spune ca arta poetica traverseaza o situatie bizara. Din arta harazita publicului larg, a devenit o religie sectanta, cu initiatii si bigotii ei. Poate asa se explica de ce poezia isi cauta Dumnezeul in toate cele patru zari. Pina sa-I fie receptata ruga se straduie sa pastreze ceea ce nu trebuie sa se uite sau sa se piarda. De aceea,cred ca evlavia fata de poezia lui Eminescu nu-i totuna cu credinta vie in arta sa, in limba sa fara egal. Nu-mi inchipui, insa, ca arta poeziei si a teatrului poetic (dupa secunda de buimaceala, adincita de televiziune), nu-si va reface fortele de creatie. Ma bizui pe antecedente. Intre Alecsandri si Eminescu, intre Bacovia si Nichita Stanescu, intre Blaga si Marin Sorescu au fost destule spatii de tacere. Asemenea si in arta dramatica: intre Shakespeare si Hugo, intre Cehov si Pirandello, intre G.B.Shaw si O’Neil, intre Camus si Max Frisch s-au intins deserturi, chiar daca oazele de verdeata si izvoarele de apa curata n-au lipsit niciodata. Marile creatii s-au inchegat rar, dar cind s-au constituit au cucerit lumea.
Vasile PRUTEANU
Lasă un răspuns