Punctul pe „i”

Logica economică a modernității

• Omul treimic: politico-economico-etic

După Aristotel, omul este un „zoon politikon”, adică o ființă socială, o parte a polis-ului. El, doar ca om al cetății a depășit animalitatea și a avansat în umanitate. De la Aristotel și pînă la realitățile zilelor noastre, sensurile unor sintagme au evoluat (involuat?) pînă au ajuns să desemneze o realitate aproape total diferită. Astfel, fosta ființă socializată și umanizată în cadrul cetății grecești a devenit, în zilele noastre, „om politic”, adică o persoană care face parte dintr-o anumită componentă a polisului, una specializată și oarecum privilegiată, numită „clasa politică”. Omul politic face, așadar, parte nu din polis, ci din clasa politică a societății (polisului). El are delegație/investitură din partea unor semeni să le reprezinte interesele, adică să lucreze doar în interesul acestora, și nu în al său propriu. Dacă oamenii politici fac acest lucru, rămîne de dovedit, dar s-ar părea că nu o fac!… Oricum, un lucru ar putea fi agreat de majoritatea dintre noi: acela că omul politic este purtător de interese – ale electoratului și/sau ale sale proprii. Pe scurt, omul politic este omul interesului.
Zorii modernității au cunoscut noi speranțe, utopice, de ieșire din zodia necesității dictate de natura nemiloasă și de intrare în zodia libertății de acțiune cvasinelimitate. Mai mult, cartezianismul a umplut mințile oamenilor cu ideea că aceștia sînt ființe raționale (gînditoare) și că dacă vor învăța să gîndească corect (logic) se vor pricopsi, vor avea cam de toate și vor fi fericiți. Este iluzia care definește conceptul de „homo oeconomicus” promovat de adepții liberschimbismului, ai liberalismului clasic și ai ieșirii omului din „polis”-ul strîmt și ai intrării în „națiuni” largi și cu principii democratice, dar bazate tot pe principiul delegării, ca în anticul polis. Logica economică a modernității opunea (în mod abuziv și fals) omul politic, diriguitor de societate, omului economic care se autoguvernează și este liber să facă (aproape) ce vrea. În realitate, omul politic avea ca misiune să-i garanteze omului economic libertatea de mișcare și, desigur, de alegere a acelor oameni politici care să le garanteze oamenilor economici libertatea etc. etc., ambii fiind perfect dependenți unul de altul, ca doi frați siamezi ce ar putea fi definiți ca un singur și unic făt și care ar fi putut fi botezat ori ca „zoon oeconomicus” ori ca „homo politicus”. Sau, cu alte cuvinte, modernitatea a consfințit imposibilitatea separării economicului (individualului) de politic (social), iar unii și-au reamintit că, tot în antichitatea greacă, domeniul/proprietatea/averea/economia care ține de domeniul public al polisului se numea „economie politică”. De atunci, teoriile care studiază formarea avuției publice se numesc Economie politică, iar teoria care studiază modul de formare a avuției individuale se numește doar Economică. Esența comună a acestor teorii și realități este aceea că omul economic este omul interesului.
Dar tot de la Aristotel citire știm că oamenii politici și oamenii economici au datoria morală de a respecta anumite norme de conduită, fie acestea reguli sociale (ale polisului), fie reguli individuale (ale economicului, adică acel fair-play sau concurența loială, morală, etica etc.). Pe scurt: ambii (sau omul în general, fie el politic sau economic) trebuiau să fie pe deplin etici, adică să fie respectuoși unii cu alții și cu regulile stabilite tot de către ei înșiși, fie în plan social, fie în plan individual. Deci, om politico-economic fără să fie, în același timp, și om etic este absolut imposibil.
Aceasta s-ar putea numi teorema imposibilității separării celor trei dimensiuni umane: politic, economic, etic. De fapt, posibilitatea există, dar cu consecința stricării ordinii firești a lucrurilor. Adică, ceea ce are loc tot mai frecvent în lume și care a permis evangheliștilor să vorbească despre Apocalips(a) ca stricare definitivă a unității lumii. Cred că lumea poate fi salvată de la o dispariție rușinoasă prin simpla preocupare a oamenilor de a nu mai separa (în teorie și în practică) întreita dimensiune umană, creată după chipul și asemănarea Sfintei Treimi. (Catinca PIPER)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!