După ce mi-am asigurat „Binele” la examenul de Literatură Veche cu profesorul Ștefan Ciobanu (Teologul), mi-am îndreptat atenția către cea de-a dou…

Vademecum

întîlnire „în direct”

• Șansa de a susține examenul de licență cu George Călinescu n Capcanele vieții de student (13)

După ce mi-am asigurat „Binele” la examenul de Literatură Veche cu profesorul Ștefan Ciobanu (Teologul), mi-am îndreptat atenția către cea de-a doua probă (principală): Istoria Literaturii Române Moderne, cu profesorul George Călinescu. După care am depus la Catedră cea de-a doua lucrare de licență: „Satul și țăranul în opera lui M. Sadoveanu”, elaborată sub îndrumarea unui asistent universitar rămas din vremea lui Dumitru Caracostea. Și-apoi m-am închis iar în biblioteca facultății pentru a parcurge bibliografia pentru examenul la „Literatura modernă”. Firește, am răsfoit și fișat cîteva capitole din „Istoria” cea mare a lui G. Călinescu, dar m-am concentrat, în special, pe „Compendiul” apărut în 1945, care s-a dovedit salvator unui student întîrziat ca mine.
âși poate închipui oricine în ce stare psihică mă aflam eu atunci, la prima și singura întîlnire „în direct” cu autorul monumentalei „Istorii a literaturii române de la începuturi și pînă azi” – din 1941 – și al „Compendiului” salvator – din 1945, care mi-au folosit mai ales la examenul oral. Parcă-l văd și acum pe maestru șezînd dincolo de biroul din cabinetul Catedrei de Istorie a literaturii române moderne ascultînd (aparent, cu o față plictisită) perorația mea despre nuvela „Alexandru Lăpușneanu” a lui C. Negruzzi, bazată pe argumente extrase din compendiu și memorate aproximativ de mine: „Nuvela lui Costache Negruzzi e zgomotos de romantică (…); cu Alexandru Lăpușneanu s-au pus bazele unui romantism pozitiv scutit de naive idealități… „. în momentul acela G.C. și-a întors privirile dintr-o direcție incertă, spre mine, care mă chinuiam să reproduc cît mai exact aprecierile critice ale maestrului, vizavi de Lăpușneanu. Iar eu am continuat cu mai mult curaj: „… Alexandru Lăpușneanu e (un) disimulat, blazat, cunoscător al slăbiciunilor umane (…) hotărît și răbdător…”
– Bine, bine – a intervenit el cu un ton ridicat – dar ce fel de personaj realizează Negruzzi în nuvela sa?
Și mi-am adus aminte de caracterizarea cea mai exactă pe care o spunea în compendiu: „Lăpușneanu e un damnat romantic, osîndit de Dumnezeu (…); de Providența”, mi-a „suflat” maestrul; „… de Providența, să verse sînge și să aspire, să năzuie”, m-a corectat el din nou; „… să năzuie spre mîntuire (…); cu toată melancolia lui sangvinară, colorată cu mizantropie”…; „individualitatea lui e puternică”. De unde se vede „echilibrul între convenția romantică și realitatea individului”, ceea ce constituie adevărata „minune a creației lui Negruzzi”, pentru că această nuvelă ar fi putut „deveni o scriere tot atît de perfectă ca și <> al lui Shakespeare dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale”, am mai adăugat eu, amintindu-mi cîte ceva și din „Istoria” cea mare a magistrului.
– Destul, domnule student. Sînt mulțumit de felul cum ai tratat primul subect. Să trecem la al doilea…, m-a întrerupt el. Și am trecut la al doilea subiect: „Direcția nouă în poezia română”, de Titu Maiorescu. Dar acest subiect nu era tratat prea dezvoltat în compendiu și am început să expun, cît am reținut eu, din lectura studiului critic maiorescian, insistînd pe deosebirile dintre poezia lui Alecsandri și Eminescu: „prin simțămîntul natural, prin adevăr, prin înțelegerea ideilor noi ale civilizației apusene”, reliefate de Maiorescu între poezia nouă și cea veche. Din compendiu nu reținusem decît ideea lui că: „poeții nu au căderea să dea opinii critice”, referindu-se la polemica purtată cu Duiliu Zamfirescu pe această temă. Și cînd mi-a cerut să exemplific această idee, decît să amintesc de „capodopera lui Maiorescu <>”, fără să pot aprofunda cu exemplificări. Și iarăși intervenția magistrului: „Destul, domnule student. Sînt mulțumit de răspunsul dumitale la primul subiect. Și sînt sigur că o să vă documentați mai temeinic cînd veți ajunge la catedră, ca profesor de literatură. Cred că nu greșesc, nu?”. „Nu greșiți, domnule profesor. Și fiți sigur că o să vă urmez sfatul”. „Atunci e bine, a subliniat el apăsînd pe ultimul cuvînt… Așa că, trecînd cu „bine” cele două examene „principale”, cea de-a treia probă a fost o simplă formalitate, profesorul Raul Theodorescu „trecînd cu vederea” prea puținele mele cunoștințe, de la vremea aceea, despre problemele de „estetică și critică literară”, văzîndu-mă bucuros că trecusem cu bine de examenele la specialitatea principală.

Marin COSMESCU din „Istoria” cea mare a l

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!