Varietăți critice

Efectul Labiș

Constantin CĂLIN

Prima încercare de a vorbi despre Nicolae Labiș (1935 – 1956) s-a sfîrșit cu un eșec, chiar înainte de a avea loc. Povestea ei e scurtă. în decembrie 1961, pe cînd eram student în anul al IV-lea, mi s-a comandat de azi pe mîine (de către cineva din conducerea UTM pe Facultatea de Filologie) un cuvînt despre poet, pe care să-l citesc în deschiderea unei reuniuni. După ce l-am scris, m-am dus la catedra de literatură română ca să mi-l aprobe. Cum nu se putea mai rău, acolo am dat peste profesorul Gheorghe Agavriloaie. Era singur, cu servieta deschisă pe masă: tocmai se pregătea să scoată din ea uneltele de corectat. Sumbru, sastisit, mi-a cerut foile, apoi a început „masacrul”. în dreptul primului rînd a scris cu creionul roșu, apăsat: „Paragraf!” Văzîndu-mă mirat, s-a întors spre dulapul cu cărți și reviste din spatele lui, din care a luat un exemplar din „Viața Românească”. A deschis la un articol și mi-a arătat: rîndul întîi e mai scurt decît rîndul doi cu cinci litere; unii au redus la trei această diferență. „Să ții minte!” Reluînd lectura, m-a pus să-i justific fiecare afirmație. M-a „întors pe dos” aproape la fiecare răspuns, iar observațiile le-a trecut, cu același creion roșu, pe marginea textului. A fost crunt, sadic. Intrasem sigur că voi fi felicitat și am ieșit rușinat și derutat. Adio, reuniune!
Atunci, și încă vreo cîțiva ani după aceea, l-am urît pe profesor. Rămăsesem cu impresia că a fost teribil de nedrept cu mine. L-am și atacat într-un pamflet pe care îl regret. Tîrziu încoace, într-o zi am avut curajul să-mi recitesc „capodopera” înroșită de creionul său. Textul era departe de a fi ireproșabil. Avea destule hibe, mari și mici, între care multe fraze retorice, de un patetism insuportabil. Mă folosisem de Labiș pentru a da cep propriilor mele nemulțumiri și propriului meu lirism. Profesorul (nefericitul ginere al lui Ibrăileanu) reacționase autentic: era dezabuzat, sceptic, acrit. Ideea de”mit” îi era străină. Privea cu ochi critici și pe Eminescu și pe Călinescu. Cum să mă lase să debitez exagerări despre autorul „Primelor iubiri”?
în 1961, cînd a avut loc povestea de mai sus, se împlineau 5 ani de la moartea lui Nicolae Labiș; în 2006 se vor împlini 50. Cu adevărat conștient de însemnătatea sa am devenit abia după ce mi-am început activitatea de cronicar literar. Acum mă învîrteam printre scriitori care l-au cunoscut sau erau apropiați ca vîrstă. La „Ateneu”, de pildă, Radu Cârneci era mai mare cu 7 ani decît el, Ovidiu Genaru cu 1, iar Sergiu Adam și Ioanid Romanescu – mai mici cu 1 și, respectiv, 2 ani; în fine (ca să mă opresc doar la poeți), Mihail Sabin era născut în același an. Toți (adică ei și confrații lor din țară) profitau de pe urma a ceea ce aș numi „efectul Labiș”. în ce consta el? într-un plus de atenție a societății față de scriitori și într-un plus de curaj al acestora. Moartea unui poet tînăr produce o remușcare colectivă. Urmată de legende, moartea lui Labiș ridicase numeroase semne de întrebare referitoare la modul său de viață și, în general, la condițiile materiale ale scriitorilor! în cele mai multe cazuri, acestea erau precare; Labiș n-avusese o locuință! Tragedia sa dădea dreptul la revendicări. Pe de altă parte, Labiș continua să reprezinte imaginea succesului literar. „Moartea căprioarei”, ediția din 1964, din BPT, s-a tipărit într-un tiraj de 45.140 de exemplare. De ce îl iubeau cititorii, de ce îl prețuiau criticii? Secretul era simplu. Labiș anunțase o înnoire de substanță a poeziei contemporane. El venise cu o altă percepție a epocii și cu un alt elan. Se dovedise sincer, efervescent, generos, atașant. Sugerase nonconformismul, fără a se abate prea tare de la ideologia oficială. Vorbise despre sine cu îndrăzneală, descoperise resursele de fabulos ale propriei biografii. Avusese darul formulărilor memorabile, energice, mobilizatoare. Romantismul său impulsiona, inducea un fior revoluționar. Cîți, preluîndu-i vorbele, nu s-au angajat la „lupta cu inerția” și cîți n-au crezut deplin că „trăim în miezul unui ev aprins”!
în cei aproape 50 de ani de la moartea sa, despre Labiș s-a scris foarte mult: sute de articole și cîteva cărți, i s-au dedicat poezii. Ceea ce nu s-a făcut e o ediție critică a operei sale. Azi aceasta a devenit posibilă grație îndeosebi muzeografului sucevean Nicolae Cîrlan (originar din Dealu Morii – Bacău), care a reperat, cred, toate ineditele poetului și le-a valorificat în diverse publicații. în 2001, el a scos volumul „Lupta cu inerția la timpul prezent” (Ed. Augusta, Timișoara), – interesant prin faptul că juxtapune cele trei versiuni ale poemului (finală, intermediară și ciornă), în facsimil și transcriere. Același procedeu l-a folosit și în „Doină întîrziată” (Ed. Lidana, Suceava, 2005), o culegere cu 21 de poeme și fragmente de poeme inedite, aflate în inventarul Complexului Muzeal Bucovina. Pentru a-l justifica, în prefață atrage atenția asupra mai multor erori („penibile) din volumele în circulație, erori perpetuate din cauza necunoașterii manuscriselor. Tot în 2005 (aproape de momentul împlinirii a 70 de ani de la nașterea poetului), animat de ideea prezentării unui Labiș cu aspirații de „scriitor total”, cercetătorul sucevean i-a strîns la un loc proza și dramaturgia: „Dincolo de fruntariile poeziei” (Ed. Mușatinii, Suceava), reconstituire minuțioasă, parțial discutabilă, a unui întreg prezumat. Din cîte înțeleg, lucrarea va continua. Dar, prin ceea ce oferă, cele trei volume pot fi considerate tot atîția pași spre stabilirea textului de bază al viitoarei ediții critice. Ar urma capitolul de „Note și comentarii”, pe care, ceva mai calm decît în întreprinderile actuale, Nicolae Cîrlan îl poate realiza în chip optim.
Labiș a fost un „mit” al tinereții celor care au azi 60 sau 70 de ani. Mai e nevoie de el? Desigur. în primul rînd ca mit al tînărului talentat și activ, care între 11 și 21 de ani a creat o operă. Apoi, într-o societate lipsită de convingeri puternice, dezorientată de grave confuzii axiologice (cum e societatea românească acum), ar fi necesar un „fanatism” ca al lui. în sfîrșit, dacă ar trece peste prejudecăți și ar reflecta la modelul său, nouăzeciștii și milenariștii s-ar strădui să mai vadă și altceva decît scene de panopticum, idei, și să se autodepășească mereu. Cârneci era mai mare cu 7 ani dec

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!