Ceea ce nu se vede

Constantin CĂLIN

Occidentalii (germani, francezi, italieni etc.) sînt – scria cîndva profesorul Viorel Roman, care trăiește printre ei – „domesticiți de opulență”. Confortul le-a atenuat o mare parte din nemulțumiri, dar și din îndrăzneli. Nu mai sînt capabili nici de revoluții, nici de războaie. Observația nu e întru totul nouă. Am auzit-o, în urmă cu aproape patruzeci de ani, la niște scriitori chinezi care au vizitat redacția „Ateneului”. Atunci, însă, mi se părea propagandistică, mai ales că oaspeții noștri o extindeau și asupra rușilor. Și pe aceștia – spuneau – binele la care au ajuns i-a înmuiat. Nu mai sînt în stare să lupte la fel ca între 1941 – 1945. Nu mai au resurse biologice și psihologice; pur și simplu, li-i frică. Dovada ar constitui-o chiar filmele lor de război. Pe baza acestei logici, ultimele două generații de chinezi au trăit fără teama de ruși. Mai curînd s-au speriat de ei, în cîteva rînduri, americanii și vest-europenii. Cel puțin cît a existat URSS, aceștia au făcut tot ce le-a stat în putință să nu-i întărîte și să-i țină cît mai departe. Acum, ca întotdeauna în istorie, curajul aparține celor săraci.

„Și încă ceva: ai băgat de seamă care firme de prăvălii atrag mai mult atenția trecătorilor?
– Nu m-am gîndit pînă azi la lucrul acesta.
– Este un joc care se joacă pe o hartă geografică. Unul din jucători cere de la ălălalt să-i găsească un cuvînt oarecare; numele unui oraș, al unui rîu sau țară, sau alt cuvînt trecut pe suprafața hărții multicolore. Jucătorul care nu cunoaște încă jocul va căuta să-și încurce adversarii alegînd întotdeauna numele scrise cu literele cele mai mici, în vreme ce jucătorul deprins va alege nume scrise cu litere mari de-a curmezișul peste harta întreagă. Numele acestea scapă neobservate, tot așa cum rămîn neobservate firmele și afișele scrise cu litere excesiv de mari – chiar din pricină că sînt atît de izbitoare; în privința aceasta nebăgarea de seamă fizică e analoagă cu cea morală, în urma căreia intelectul trece fără să le observe, peste indiciile prea izbitoare și prea evidente”. Teoria aceasta, aparținînd unui personaj al povestirii „Scrisoarea furată”, de Edgar Allan Poe, ar putea fi ilustrată cu datele propriilor noastre observații. în rolul jucătorului neexperimentat se află, cel mai adesea, publicul. în timp ce stă în fața televizorului sau a paginii de ziar, acesta se lasă sedus de amănunte (lucruri derizorii, nesemnificative, fleacuri) și ignoră chestiunile de bază. De pildă, zilele trecute, mulți s-au dat peste cap să afle ce etichetă avea fesul purtat de Traian Băsescu la Cîineni, dar nu s-au întrebat dacă era necesar ca președintele să facă acolo figură de brigadier. Brigadierul Băsescu! Amănuntele sufocă gîndirea, derutează prin numărul și diversitatea lor și, în cele din urmă, tîmpesc. Duc la ceea ce personajul lui Poe numea”nebăgarea de seamă morală”. Marile scandaluri se sting cu abundență de amănunte. Hoțiile se justifică și se acopăr cu amănunte. Severitățile judecătorilor sînt temperate cu amănunte. Fă publicul să fie ahtiat de amănunte și fii sigur că va uita sau încurca, în scurtă vreme, totul!

Ce ne deosebește?, m-am întrebat după terminarea unor convorbiri. în timp ce el nu are la îndemînă decît imaginile prezentului, eu – grație lecturilor – le am și pe cele (bineînțeles, nu toate) ale altor epoci. Astfel, să zicem, discutînd despre sport, tema lui favorită, el va avea în minte doar tribunele stadioanelor actuale, iar eu și pe cele ale arenelor, hipodroamelor și teatrelor romane și bizantine. în timp ce el nu-mi va putea descrie decît „scenografiile” celor din Ghencea, din „Groapă” sau din Giulești, eu îi pot evoca „galeriile” din vremea lui Nero sau a lui Justinian. La ce-mi ajută?, ar putea să ricaneze cîndva. Analogiile dintre imaginile vechi și cele noi fac să mă uimesc și să mă indignez mai puțin, indiferent de natura uneia sau alteia dintre întîmplări. Dincolo de „măștile” schimbate sesizez manifestări care îmi risipesc iluzia unei veritabile evoluții morale. Tunsorile, ornamentele, materialele, formele și culorile veșmintelor și încălțărilor se modifică mereu, nu însă și sufletele celor care le poartă. Huliganul de azi, dezbrăcat pînă la brîu, fie cald fie frig, tuns chilug sau „punk” are corespondent în răzvrătitul îmbrăcat după „moda hunică” din vremea cutărui împărat bizantin. âi caracterizează același orgoliu, aceeași impetuozitate, aceleași nesăbuințe. Cine nu vede dincolo de aspectele exterioare similitudinile trage concluzii eronate asupra sufletului omenesc, ca și asupra altor lucruri, cum ar fi imitația și originalitatea.mele lor de război. Pe baza acestei logi

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!