Naționaliști de conjunctură

Ștefan RADU

în ultima vreme, „chestiunea națională” – cum a fost ea numită imediat după unirea din 1918 – este abordată, în principal, din două perspective la fel de periculoase (sau, cel puțin, dicutabile). Pe de o parte, sînt cei care plătesc tribut îndoctrinării din ultimele trei decenii. Ei strigă, de la cele mai diverse tribune, că „Ardealul este în pericol!”, fără a defini foarte clar primejdia care ne-ar paște. în timpul unei recente emisiuni la o televiziune locală (unde se discuta despre circul parlamentar actual), un telespectator a intervenit pentru a-mi atrage atenția că „ungurii vor să ne ia Transilvania”. Poate neinspirat, l-am întrebat pe acel domn îngrijorat: „Și ce să facă, apoi, cu ea?” (referindu-mă la perspectiva integrării în Uniunea Europeană). Nu am primit un răspuns coerent. Problema era clară pentru telespectator: ni se fură pămîntul strămoșesc în vreme ce noi sîntem preocupați de chestiuni mărunte, precum scandalurile din sfera politicii. Pericolul maghiar, perspectiva unor pierderi teritoriale exact definite, subjugarea românilor – aproape feudală – de către grofii moderni veniți de la Budapesta, cam asta este imaginea dezastrului din mințile multor conaționali de-ai noștri, atunci cînd vorbesc despre Ardeal.
De cealaltă parte, sînt „internaționaliștii” de conjunctură, cei care au simțit că este la modă să renunți la eticheta de „român”, în favoarea celei de „european”. De parcă ai arunca o haină veche, ponosită, pentru a îmbrăca o zdreanță sclipicioasă, cu o marcă brodată „pe vapor”, dar de mare impact prin discoteci! Pentru aceștia este „de bon ton” să aperi drepturile homosexualilor, să te revolți cînd este criticată promiscuitatea și criminalitatea din sînul unor comunități minoritare, să negi unele valori naționale, pe motiv că ele s-au manifestat în „regimul de tristă amintire”, sau să batjocorești biserica românească, doar pentru a face loc „noilor tendințe religioase”. Dacă îndrăznești cumva să-ți susții cu argumente părerile contrare, ești etichetat drept „dinozaur”, „manipulator”, „supus unor interese dubioase”. Sînt considerate drept păcate capitale chiar și numai evocarea unor date statistice referitoare la privatizările din Ardeal, cu fonduri venite de la Budapesta, sau enumerarea miilor de cazuri de familii de intelectuali români care au fost nevoiți să se strămute din județele Harghita și Covasna, pentru a scăpa de presiunile etnice la care erau supuși. Sînt realitați pe care nu le contestă nici activiștii unor organizații de minoritari. Există o problemă numită Ardeal, cîtă vreme partide precum PRM cîștigă adepți în acea zonă. în plus, cum poate fi interpretată schimbarea de strategie la formațiuni considerate pînă mai ieri echilibrate și europene? Partidul Conservator atrage numeroși adepți în Transilvania, cu mesaje naționaliste directe și ferme. Mai nou, și diplomatul Mircea Geoană, cel care a primit ca primă misiune politică reanimarea Partidului Social Democrat, ține discurs după discurs în care plînge pe umărul „românașilor din Ardeal”. Oare nu el este cel care s-a simțit extrem de confortabil cînd guverna împreună cu UDMR și ducea mesajul acestor minoritari prin toate cancelariile europene? Despre legea minorităților se discută de cîțiva ani. Ea s-a copt pe vremea alianței dintre PSD și UDMR. De ce nu s-au consemnat atunci semnale de alarmă din tabăra socialiștilor? Cel mai la îndemînă răspuns este că problema ardelenească este un bun subiect de exploatat electoral. Primejdia mare este atunci cînd se exagerează așa-zisele pericole. Numărul extremiștilor maghiari este egal cu cel al extremiștilor români. Ei coexistă și se sprijină – paradoxal! – reciproc. Nu comunitățile etnice au ceva de împărțit între ele, ci liderii acestor comunități, care țintesc puterea administrativă și politică pentru binele lor individual. Ei sînt „naționaliștii de conjunctură”, cei care valorifică frustrările și necazurile oamenilor simpli (indiferent de naționalitate) hăituiți de realitate. Se discută inutil despre autonomie culturală, de parcă i s-ar interzice cuiva, în țara asta, să-și folosească limba maternă, să-și promoveze cultura și zestrea sa strămoșească, să se declare de un neam sau altul! în România de astăzi poți înființa ce școală ai chef, să te dai în spectacol pe ce scenă dorești și să-ți spui părerea în ce limbă crezi că ești mai bine înțeles. Atunci unde este problema care duce la tensiuni?
Dacă „chestiunea națională” există cu adevărat, ea trebuie prezentată cu înțelepciune și în avantajul tuturor părților. Nu cred că discursurile inflamate ale domnilor Vadim, Geoană sau Voiculescu și dezvăluirile explozive ale domnului Gușă vor ajuta membrii anonimi ai diverselor comunități minoritare sau majoritare. în curînd, întreaga națiune română va fi o minoritate în Europa Unită. Nu mai sînt multe luni, pînă va trebui să învățăm una dintre cele patru-cinci limbi oficiale decretate de Occident, fără să cîrtim că printre ele nu se numără și dulcea limbă românească. Vom avea autonomie culturală, însă în relațiile cu administrația federală (pentru că ținta Europei va fi o viitoare federație) va trebui să vorbim limbile oficiale. La aceste probleme ar trebui să medităm dacă, într-adevăr, sîntem cu privirea către viitor. Tot rememorînd momentele conflictuale din istoria noastră, ignorăm tăvălugul care se rostogolește peste noi. Vom rezista doar dacă vom întări dimensiunea culturală a identității noastre naționale și dacă vom ști să ne autoevaluăm corect, cu bunele și relele noastre, cu minoritățile și majoritățile existente în acest moment. între „naționaliști” și „internaționaliști” se chinuie românul simplu, preocupat doar de supraviețuirea sa fizică. batjocorești biserica

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!