Doctorul Sorin Enescu, un împătimit al excursiilor pe munte

De cînd a crescut mai măricel, doctorul Sorin Enescu, directorul Serviciului Județean de Ambulanță, a făcut din munte, într-un fel, o a doua casă. Aproape că nu există masiv muntos în țară care să nu fi fost bătut pe jos de medicul băcăuan. „Am făcut Bucegii, Făgărașul, Parîngul, Retezatul, Muntele Nemira, Carpații de Curbură, și mulți alți masivi. Numai Ceahlăul a rămas necălcat de mine”, declară medicul. în toți anii de liceu și de facultate, a mers în grup, cu colegii, vara și, uneori, chiar și iarna, în excursii organizate fără mari pretenții. „Ne luam rucsacul, cortul și un sac de dormit. De mîncare, ce aveam la îndemînă. Important era că sîntem cu gașca. Plecam cu trenul, autobuzul, cu autostopul, tractorul cu remorcă ori căruța. âmi aduc aminte că, o dată, am pornit-o la drum de la Porumbacu de Sus pînă la cabana Nehoiu. Erau vreo 22 de kilometri. Jumătate i-am parcurs în remorca unui tractor, cinci kilometri am mers cu o căruță, iar restul pe jos, noaptea, prin pădure”, mai spune doctorul Enescu.
Evident, excursiile pe munte nu au fost lipsite de peripeții, cele mai multe, amuzante. „Prima excursie mai riscantă am făcut-o în Munții Făgăraș. Nu aveam echipamentul necesar. Am împrumutat o pereche de bocanci de la un prieten, dar care avea piciorul mai mare decît mine. Atunci, drumeția a durat mai bine de o săptămînă. Mergeam și cîte 12 ore pe zi. La fiecare picior am făcut, cred, peste 20 de bătături. Mă ustura, de mi se punea pe suflet. Dar nu am renunțat. Am mers pînă la capăt”, spune, mîndru de isprava lui, directorul Serviciului Județean de Ambulanță. Altădată a plecat din Slănic Moldova, de la punctul cunoscut sub numele „Cascada” pentru a ajunge la hotelul sindicatelor „Venus”, din aceeași stațiune. Dar în loc de maximum o oră, a parcurs distanța în aproape zece ore. „Am greșit poteca. Eram cu niște prieteni din Brăila. I-am tot dus cu zăhărelul pînă s-a înnoptat. Atunci nu am mai avut încotro. A trebuit să recunosc că ne-am rătăcit. Pînă la urmă am ieșit la Ciunget, în Dofteana. Noroc că am recunoscut locul. De aici, firește, nu ne-am mai întors în Slănic. Se făcuse zece seara. Ne-am dus în Tîrgu Ocna unde locuiam la vremea aceea. A trebuit să suport glumele prietenilor, dar acum mă amuză întîmplarea”, încheie interlocutorul nostru. (Elena ȚINTARU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!