Plicurile lui Haret

Constantin CĂLIN

Miez de noapte. Brusc, se aud bubuituri, pocnituri, pîrîituri. Nu mă sinchisesc să trag perdeaua și să deschid geamul. Știu ce e: un foc de artificii. Mă întreb însă sub ce pretext o fi fost organizat: cumetrie, nuntă, onomastică, aniversare, obținerea primului buletin, majorat, trecerea unui examen, inaugurarea unei firme, construcția unei vile? E o modă ca parveniții să serbeze astfel „evenimentele”. Cum altminteri să-și exhibe precara lor opulență? Prin lux, ostentație, extravaganță. Cum să-i impresioneze chiar pe cei din cercurile lor? Prin costurile distracțiilor. Cel mai „tare” e cel care cheltuie mai mult. De unde a apărut această categorie de risipitori? Dacă le cercetezi biografiile vezi că sînt fiii sau nepoții unor „neamuri de traistă”, nici măcar țărani sau muncitori autentici. în plus, la orice capitol te-ai opri, sînt deficitari. Ingenium, respectiv creativitate? Ioc! Instrucție? Pe puncte! Educație? Fără! Sînt spuma dezordinii, vegetația uscată a tranziției, aberațiile pseudocapitalismului, norocoșii pe termen redus. Deși între timp au dobîndit unele abilități de supraviețuire, impasul lor e inevitabil. Fiindcă odată intrați în curentul risipei, mai devreme sau mai tîrziu acesta îi va vlăgui și-i va elimina. Sincer să fiu, sînt personajele pentru care n-am deloc simpatie. Nu i-am fișat. în schimb, m-au interesat economii prin puterea de abținere și voința lor. Ei sînt cu adevărat „sarea pămîntului”. Moderația lor are un scop, un sens, o logică. Par ciudați, dar de fapt sînt înțelepți. Vidului moral care îi fascinează pe risipitori, ei îi opun o etică.
Iată, mai jos, trei exemple scoase din cărți și unul rupt din viață care ilustrează tipologia.
Primul e din „Moș Niță Hîrleț”, o povestire de Ioan Al. Brătescu-Voinești. Personajul se reține prin devotamentul său. Orice risipă, cît de mică, îl scandalizează, întîi ca pagubă pentru stăpîn, apoi ca desconsiderare a propriei munci: „într-o dimineață – notează naratorul – mă pomenesc că mă trage deoparte, bagă mîna în sîn și scoate un cartof cît o nucă. Zice: – «Ia uită-te, dumneata, are vreo vină cartoful ăsta? are vreun beteșug?» Zic: «Ce beteșug să aibă?» – «Na! păi asta te-ntreb și eu». Mă uitam la cartof, dar el: – «Uită-te bine, sgîrie-l de vezi». Zic: – «N-are nimic, e bun». – «Apoi dacă e bun de ce-l aruncă șoanghina (bucătăreasa de origine maghiară – n.m.). Ea-i muncește? ea-i sapă?»”.
Al doilea exemplu (care ar trebui afișat în toate birourile parlamentarilor și miniștrilor) e dintr-o evocare făcută de D.D. Pătrășcanu lui Spiru Haret, la cîteva luni după moartea acestuia. înainte de a reproduce pagina „Vieții românești” din care l-am luat, l-aș rezuma într-o propoziție scurtă: economia e unul din sinonimele cinstei. Sau al abnegației în îndeplinirea îndatoririlor. „Economia lui cu banii statului ajunsese proverbială. Fiind odată oaspetele lui la Valea Călugărească, unde Haret mă invitase să-mi arate via, un intim al casei mi-a atras luarea aminte asupra unui vraf de plicuri galbene, uzate, aruncate după sobă, zicîndu-mi: «Uite ce fel de om e Haret. Strînge pînă și plicurile întrebuințate, numai pentru că sînt ale ministerului». Pentru cel care-mi spunea aceste vorbe, lucrul avea o nuanță comică. Eu am rămas cu privirea ațintită la acele hîrtii galbene, fără să spun nimic: Haret îmi apăru în acel moment ca un om antic, ca un erou al lui Plutarh. Dar altădată fiind cu dînsul la Cotroceni și automobilul nostru înglodîndu-se, a fost ajutat să-și poată continua mersul, iar Haret a scos o hîrtie de 20 de lei pe care a dat-o celor cîtorva soldați. Atunci mi-au venit în minte plicurile galbene de după sobă și am gîndit: «galanton cu banii lui, econom cu banii statului. Ce minunat om e Haret!»”.
Exemplul următor, al treilea, figurează în cartea „între DA și NU” a prozatorului băcăuan Marcel Marcian, iar bucata în care l-am întîlnit poartă un titlu sugestiv: „Avariția lui Mecena”. „…âmi stăruie în minte – cum aș putea să uit?… Veneam spre casă cu (Iacob) Groper, locuiam foarte aproape, respectiv pe Mircea Vodă și Anton Pann. Lîngă un zid a văzut un carton mare pe care îl tîrșîia vîntul. – E bun pentru o pereche de branțuri – și l-a ridicat. Chiar nu avea Groper nici de unele? Se zvonea că are – dar e zgîrcit. Un caz particular de avariție: Groper a consumat pentru sine cît mai puțin, ca să rămînă, cînd el nu va mai fi, cît mai mult. Și a rămas: „Fondul Groper”, din care – trebuie să adaug – au fost finanțate numeroase premii.
Ultimul exemplu mi l-a furnizat, fără vreun adaos de moralizare, profesorul Solomon Marcus, în anii ’80 ai secolului trecut, cînd avea o rubrică în „Ateneu”. De obicei, el își trimetea articolele scrise de mînă. La corectură, am remarcat – o dată, de două ori, de trei ori ș.a.m.d. – că nu folosește coli noi, albe, ci fața goală, liberă a unor șpalturi sau „probe” de la o gazetă de matematică. Atunci m-am întrebat și eu, în felul fratelui său Marcel Marcian (vezi mai sus) apropo de Groper: „Chiar n-are Solomon Marcu bani să-și cumpere hîrtie de scris?”. Desigur că avea. M-am rușinat însă de întrebarea mea imediat ce mi-am dat seama că, utilizînd acele deșeuri, profesorul ne servea – indirect – o dublă lecție: de economie și de ecologie. cruți hîrtia, cruți pădurea! De aci, firesc, am putea trece la o altă discuție – cea despre economia scrisului, care e strîns legată de calitatea acestuia. b și eu». Mă uitam la cartof, dar el: – «Uită-te bine, sgîrie-l de vezi

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!