Două semnalări

Constantin CĂLIN

La împlinirea vîrstei de 65 de ani a fost sărbătorit. Acum, cînd are 70, în jurul numelui său s-a făcut tăcere. Mă refer la d-l Sergiu Adam, fostul, pînă de curînd, director-onorific al revistei „Ateneu” și actualmente redactor-șef al trimestrialului „Vitraliu”, poetul „blajin” a două țări mitice – „Țara de lut” și „Țara cocorilor albi” -, istoric al „Ctitoriilor mușatine”, romancier, traducător. Sînt cîteva instituții care ar trebui să păzească mereu calendarul. Constat, cu mîhnire, că n-o fac. Ar fi simplu să pun această neglijență pe seama verii, cînd, năucită de căldură, multă lume e amnezică. Dar, desigur, nu luna lui Cuptor e de vină. Dacă intenția de a-l omagia ar fi existat, momentul ar fi fost stabilit de mult. O fi pitită vreo dată în agenda consiliului municipal sau a celui județean? Mă îndoiesc. Domnii care le alcătuiesc nu-i recunosc decît pe ex-băcăuani, și nici pe aceștia din propria lor inițiativă. Cine a stat pe loc nu binemerită atenție. Mai ales unul ca d-l Sergiu Adam, care, după o viață de redactor, n-are firmă, n-are vilă, n-are mașină, ci doar un cont exiguu cu o indemnizație, motiv de a fi privit cu invidie de anumiți confrați. Ah, „confrații”! Parcă atitudinea lor e mai lăudabilă?! Ați citit, de la 16 iulie încoace (ziua lui de naștere) articole sau interviuri cu el? Nedumerit de situație, mă întreb: mai poate, oare, vîrsta unui poet stimula așa ceva? Un tip nu lipsit de contradicții, d-l Sergiu Adam a făcut totuși destul de mult bine. Nu mi-ar ajunge întreg spațiul acestor coloane ca să-i înșir pe cei ce i-a ajutat, publicîndu-i, la timpul oportun. Pentru unii – aș zice – s-a „implicat” chiar mai mult decît era necesar. Faptul acesta e de asemenea un aspect al talentului său. Dar, ironie, el, care invocă adesea ideea de „caracter”, a susținut nu o dată, fără să știe, probabil, pe unii dintre cei lipsiți de așa ceva. Azi și-o fi dînd seama de asta, dar e tardiv. Nu cumva, însă, tăcerea de care aminteam mai sus este și din cauza sa? I-or fi propus unii din cei pe care eu îi învinuiesc aci de indiferență să-l sărbătorească, iar el, din comoditate, din excesivă discreție sau din superstiție, a declinat oferta. Ar fi în stare de așa ceva!

âmi pare rău că n-am semnalat la momentul apariției interviul d-lui academician Florin Constantiniu din „Cultura” nr. 27/2006. O fac acum, cînd am descoperit că e necunoscut chiar și celor care ar trebui să fie în curent cu opiniile unui istoric de sinceritatea acestuia. Poate e necesar să adaug: d-l Florin Constantiniu nu-i numai un bun istoric, autor al unei opere de succes, ci și un istoric-cetățean (noțiune de mulți uitată), care nu-și diluează convingerile cu fraze convenționale. Editorialele sale din „Dosarele istoriei” sînt dintre lucrurile cele mai „tari” ce se pot citi în presa noastră. Ies din „linia generală”, care, în ciuda aparențelor, e una conformistă. Stimez oamenii cu atitudini curajoase. D-l Florin Constantiniu e unul dintre cei care au așa ceva. Simte ceea ce simte „România profundă”, mai exact membrii ei conștienți. Nu acceptă, cum fac alții din oportunism, orice „inovație”, nu adoptă orice „etichetă”, nu întoarce clișeele pe dos pentru a părea la modă. Consecvența îi sporește autoritatea morală. în interviul din „Cultura” (luat de d-na Angela Martin) sînt abordate chestiuni controversate, în jurul cărora s-au desfășurat numeroase discuții: atacurile la instituțiile statului și simbolurile naționale, „Comisia Tismăneanu”, „instrumentalizarea politică a istoriei”, predarea acesteia în școală etc. Pentru a aviva curiozitatea cititorului spicuiesc doar fragmentul în care d-l Florin Constantiniu face o caracterizare a societății noastre actuale: „Societatea românească de azi se scaldă în mediocritate, confuzie și grobianism. Dacă dorim o ilustrare a versului eminescian despre «orînduirea cea crudă și nedreaptă, ce lumea o împarte în mizeri și bogați», ei bine, nu avem decît să privim societatea românească de azi. Un pol de bogăție – unde bogăția e sinonimă cu hoția – și un pol al sărăciei. Nu trebuie să fii nici marxist, nici comunist, ca să vezi că (ideea a mai fost spusă și cu alte ocazii – n.m.), din 1990, la noi s-a constituit o clasă exploatatoare (să nu ne speriem de cuvinte!), care prin opulență, aroganță și mîrlănie lasă mult în urmă nomenclatura răposatului regim comunist. Această clasă nu și-ar permite să sfideze nu numai legalitatea, dar și bunul-simț, dacă ar fi întîmpinat cît de cît împotrivirea opiniei publice. Dar, în România, opinia publică – pentru a relua o formulă cunoscută – nu este nici opinie, nici publică: așa-zisa «societate civilă» este politicianistă și narcisistă, iar restul populației este o masă atomizată, asaltată de greutăți materiale și – ierte-mi-se vorba – idiotizată de televiziune. în 1916, Octavian Goga scria în jurnalul său personal, că piramida noastră socială este bolnavă: la vîrf sifilisul, la temelie pelagra. Acum situația este mult mai gravă (și sifilisul, și pelagra pot fi, pînă la urmă, vindecate): la vîrf corupția, la bază resemnarea. S-ar părea – dă Doamne, să mă înșel! – că națiunea română a ajuns la sfîrșitul istoriei, dar nu în sensul ideii lui Fukuyama, ci în acela al unei totale sleiri. Nu mai are putere să facă istorie, ci să aștepte supusă, să îndure istoria, pe care i-o scriu alții. Cine? A spus-o chiar președintele țării: Marele Licurici”. Asemenea fraze amare nu se pot ivi decît dintr-o decepție profundă și sinceră. Nu căutați așa ceva la „analiști”. Cei mai mulți dintre ei își „montează” tristețea doar pentru un articol ori o participare la talk-show-uri. în rest, simt și gîndesc confortabil.a susținut nu o dată, fără să știe, p

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!