1001 impresii din lumea arabă

Sabia de Damasc

Doru CIUCESCU

Pe data de 1 noiembrie 1984, într-o joi, mă aflam la Melilla, o enclavă spaniolă de 12 kilometri pătrați pe coasta mediteraneană a Marocului, mai precis pe o mică peninsulă în care au loc să trăiască aproximativ 60.000 locuitori. Venisem cu soția mea Ella și fiul meu Edy după ce străbătusem cu autoturismul „Dacia 1310” distanța de aproape 400 de kilometri care separă această localitate de Oran, unde asiguram asistență didactică. Scopul principal al vizitei era de a face cumpărături, avînd în vedere că Melilla avea regim de zonă defavorizată și, astfel, prețurile mărfurilor, inclusiv al benzinei, deveneau mai mici cu aproape 40 de procente decît cele din Spania iberică. Acest paradis fiscal îmi fusese cunoscut încă de la sfîrșitul lunii august a aceluiași an, cînd traversasem timp de opt ore cu ferri-boat-ul marea Mediterană pe ruta Malaga-Melilla. Atunci mă întorsesem în Africa din Europa Occidentală, unde petrecusem concediul timp de mai bine de o lună.
Melilla făcea impresia unui orășel-port tihnit de provincie. Arhitectura eteroclită a clădirilor din piața Spaniei (Plazza Espagńa), mărginită de Banca Spaniei și Cazinoul Militar, oscilînd între exuberanța „art-deco”-ului spaniol și supraîncărcarea suprafeței de piatră cioplită cu arabescuri, amintea că acolo conviețuiesc de sute de ani civilizațiile catolică, arabă și mozaică. Așezarea urbană era marcată de ziduri groase cu bastioane la colțuri, vestigii ale fostului cuib de pirați ai mării Mediterane ce a fost odinioară.
Spaniolii tocmai sărbătoreau Ziua Națională, astfel că steagurile galben-roșii fluturau în briza mării oriunde se găsea o instituție publică. Dar ceea ce impresiona ochiul în mod deosebit de plăcut era pata de culoare a florilor expuse vînzării la aproape toate colțurile străzilor. Clienții acestor simboluri ale iubirii erau catolicii din Melilla, care formau majoritatea populației. Ei aduceau omagiu rudelor decedate cu ocazia Zilei Morților, ducînd buchete și coroane florale la cimitir. Marfa era furnizată de spaniolii de origine arabă care treceau în Maroc cale de cîțiva kilometri, cumpărau pe nimic buchetele de flori și le vindeau la preț înzecit. Cînd am trecut prin singurul punct de frontieră, situat pe drumul care unește Melilla cu Nador, localitate situată la numai 13 kilometri mai la sud, i-am văzut pe acești comercianți mituindu-i cu mărunțiș pe vameșii marocani, vigilenți pînă cînd storc un mic profit, pentru a fi lăsați să treacă cu marfa lor încărcată în camionete și fără nici un fel de acte de însoțire. Tot atunci, la vederea pașapoartelor noastre de serviciu, reprezentanții vămii și poliției au dorit să ne arate că sînt inițiați în limba lui Mihai Eminescu, poate și cu gînduri mercantile, rostind unele cuvinte românești, cum ar fi: „bună ziua” și „la revedere”. Cînd le-am cerut să ne lămurească cum de au ajuns atît de poligloți, n-am primit decît ridicări din umeri. Misterul l-am elucidat mai tîrziu, tot în ziua aceea, cînd ne-am întîlnit în Melilla cu un grup de turiști gălăgioși, care vorbeau… românește. Așa am aflat că la Nador se construia un port în baza Acordului bilateral româno-marocan de cooperare în domeniul transportului și navigației maritime, semnat la Rabat la 23 noiembrie 1979. Acolo lucrau sute de conaționali de pe plaiuri mioritice, dintre care mulți prinseseră obiceiul să treacă măcar o dată pe lună frontiera dintre Maroc și Spania fără… pașaport și pe… mașini de serviciu, ca să facă unele cumpărături mai ieftine și superioare calitativ. Parola – „bună ziua” la dus și „la revedere” la întors; vama – mici atenții în natură.
– De ce nu aveți pașapoarte, așa cum are mama și tata?, a dorit să știe Edy, elev pe atunci în clasa CM1 la liceul „Louis Pasteur” din Oran.
– Noi avem pașapoarte, dar le-am predat unui tovarăș însărcinat cu această treabă imediat după ce am trecut de ghișeul poliției de frontieră instalat în aeroportul din Nador.
… Ne aflam în orașul vechi, denumit cu afecțiune de localnici „il Pueblo” (Orășelul), situat chiar lîngă port. Din depărtare părea un portavion din stîncă eșuat pe țărm. în interior circulația oamenilor era mult îngreunată de îngustimea străduțelor și de faptul că marfa era etalată chiar și pe carosabil. într-un magazin de artizanat am văzut o sabie pe a cărei lamă erau încrustate motive florale la care imaginația artistică fusese atît de mare încît îmi era greu să identific modelul din lumea naturii. Vînzătorul mi-a spus că este o imitație a unei săbii de… Damasc, celebră pentru duritatea și flexibilitatea, precum și pentru aspectul ei în formă de joc de ape peste care se aplica uneori un desen din fire metalice încrustate prin batere cu ciocanul. Din curiozitate profesională, eu fiind inginer metalurg, am intrat în vorbă cu proprietarul dughenei. Era un bărbat tînăr cu aspect tipic de evreu, avînd barbă stufoasă, perciuni lungi pînă la piept în șuviță răsucită și o tichie neagră.
– Cum ați ajuns aici?, l-am întrebat eu la un moment dat.
– Strămoșii mei au ajuns la Melilla în 1492, cînd regii Isabela de Castilia și Ferdinand de Aragon, încurajați de succesul căderii califatului de Granada din același an, au încurajat Inchiziția și, implicit, expulzarea mahomedanilor și mozaicilor neconvertiți la catolicism, care au plecat în Africa sau Italia.
– Cum vă explicați antisemitismul care a existat nu numai în Spania, ci și în Anglia sau Franța medievală?, l-am întrerupt eu.
– Explicația este în principal economică și mai puțin religioasă, vă spun eu. Ocupația principală a evreilor de atunci era cămătăria, care era interzisă creștinilor și musulmanilor de concilii, respectiv de Coran. Dar, economia capitalistă, care tocmai se năștea, cerea bani pentru a se intra în afaceri și tot mai multă lume se îndatora. Cu timpul, o mare parte a populației din acele țări vedea în alungarea din țară a creditorilor lor o cale de a scăpa de datorii. Aici, la Melilla, există o conviețuire exemplară între evrei, creștini și arabi..
– Cît costă sabia?, am dorit eu să intru în subiectul principal.
– Nu este de vînzare. Dar puteți cumpăra un briceag spaniol, pe care noi îl denumim „navaja”. Lama este realizată artizanal, după tehnologia săbiei de Damasc, din benzi scurte de oțel cu puțin carbon, sudate prin forjare. Semifabricatul astfel obținut este supus tratamentului termochimic de îmbogățire în carbon, denumit carburare, după care se călește. Miezul cu puțin carbon nu se durifică în urma călirii și rămîne flexibil, în timp ce suprafața bogată în carbon se durifică. Apoi, prin batere cu ciocanul, se face încrustarea unei sîrme care urmează un anumit desen. în final, se ascute.
Am privit briceagul spaniol, care avea o singură lamă. Lungimea era impresionantă, de aproximativ… 40 de centimetri.
– La ce poate fi folosit acest briceag?, am întrebat eu.
– în voiaj, a fost răspunsul.
Nu de aceeași părere au fost polițiștii algerieni de la frontieră cînd ne-am întors, care au considerat briceagul ca fiind o… sabie și l-au …confiscat.
transportului și navigației maritime, semnat la Rabat la 23 noiembrie 1979. Acolo lu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!