Băcăuanul care a descifrat tainele geto-dacilor

Căutătorul de comori

• „muzeistica și istoriografia îi datorează mult”, a afirmat, în urmă cu opt ani, academicianul Alexandru Zub, despre istoricul și arheologul Viorel Căpitanu n a descoperit așezarea dacică de la Răcătău, una dintre cele mai importante din întreaga țară, conform specialiștilor n alături de Iulian Antonescu, a contribuit decisiv la înființarea colecției de patrimoniu a Muzeului de Istorie din Bacău n a făcut două luni de pușcărie în sumbra perioadă a anilor 1958, a refuzat să colaboreze cu Securitatea și își așteaptă de cîțiva ani buni dosarul pentru a vedea cine i-au fost „prietenii” n în ciuda celor care îl contestă și îl critică pe la colțuri, Viorel Căpitanu va rămîne înscris în istoria culturală a Bacăului, nu atît ca urmaș al lui Iulian Antonescu la conducerea Muzeului de Istorie din Bacău, cît și în calitate de arheolog de certă valoare și unul din luptătorii pentru construirea actualului sediu al Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”

într-o ședință desfășurată la Academia Română, Comisia Națională de aplicare a Legii privind acordarea unor indemnizații de merit a aprobat și dosarul unui om de cultură și muzeograf băcăuan, Viorel Căpitanu. Cine este Viorel Căpitanu? Pentru a răspunde la această întrebare, depinde pe cine asculți. Dacă îți apleci urechea asupra celor spuse de prof. univ. dr. Hadrian Daicoviciu, academician Alexandru Zub, sau Petre Alexandrescu, fost director al Institului de Arheologie „Vasile Pîrvan” al Academiei Române, auzi ceva. Dacă îți apleci urechea asupra altora, cărora nu le dăm numele, dar cu mult mai puțin importanți, auzi altele.
La prima vedere, Viorel Căpitanu este un om cu părul mereu vîlvoi, pe care îl vezi prezent, chiar și acum, la vîrsta de 73 de ani, la toate evenimentele culturale cu tentă istorică, pe care le organizează Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”. Este un om modest, pensionat în urmă cu șapte ani din funcția de director al Muzeului de Istorie, pe care l-a condus de două ori: între 1971 – 1974, și 1990 – 1998. Zîmbește mereu, deși poartă în spate o viață nu tocmai plină de roze. Nu urăște pe nimeni și preferă să nu se vorbească prea mult despre el. „Este descoperitorul așezării dacice de la Răcătău (jud. Bacău), una dintre cele mai importante și interesante așezări dacice nu numai din Moldova, ci și din întreaga țară. Viorel Căpitanu mi-a făcut întotdeuana impresia unui om plin de pasiune pentru meseria lui, a unui excelent coleg și tovarăș de muncă, un cercetător competent și un vrednic muzeograf”, îl caracteriza prof. univ. dr. Hadrian Daicoviciu, în urmă cu 32 de ani. Mult mai curînd, în 1997, academicianul Alexandru Zub, personalitate a culturii române, avea să precizeze: „Bunul mers al unui așezămînd ca acesta (Muzeul de Istorie), depinde în bună măsură de energia și competența directorului, calități pe care le-am apreciat întotdeauna la domnul Viorel Căpitanu, căruia muzeistica și istoriografia îi datorează atît de mult”.

Un împătimit de arheologie

S-a născut la Tanacu, în octombrie 1932, sat celebru din județul Vaslui, în care a avut loc, probabil cea mai mediatizată exoricizare din istoria României. Departe de a se simți lezat, arheologul băcăuan se mîndrește cu meleagurile natale. „Tanacu era cunoscut dinainte de scandalul acela cu preotul de la mănăstire. Acolo a venit în vizită Mihai Eminescu ca revizor. Tot acolo am scos la iveală urme din perioada neolitică. Acum, cu toate înfloriturile ziariștilor, Tanacu a ieșit mai mult la lumină”, ne-a declarat el.
Viorel Căpitanu a urmat cursurile Facultății de Istorie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, în perioada 1953 – 1957. Mi-a arătat spre mărturie nu doar carnetul de student, păstrat în condiții impecabile, ci și diploma ce i-a fost eliberată la finele anilor de studiu. „Mi-am ales arheologia ca student și chiar din primul an de facultate am solicitat profesorului meu Mircea Petrescu Dîmbovița să mă lase să fac practică pe șantiere. M-a recomandat profesorului C. S. Nicolaescu-Plopșor, care, în fiecare vară, mi-a crea condiții să merg pe șantierele academiei. Am început la Baia de Fier – Peștera Muierilor, și am încheiat cu săpăturile pe Valea Bistriței, de la Ceahlău. în ultimul an de facultate, în 1957, am fost repartizat la Bacău, unde am rămas pînă în prezent.

Două luni și jumătate de detenție

Viorel Căpitanu a fost unul dintre studenții de la facultatea de istorie care s-au implicat, nu fără consecințe, în desfășurarea manifestării culturale de la Putna, la 500 de ani de la întronarea lui Ștefan cel Mare. „în ultimul an de facultate am făcut parte din colectivul de organizare a sărbătorii de la Putna, alături de Alexandru Zub, Aureliu Popescu, Mihalache Brudiu și alți colegi”, ne-a spus Viorel Căpitanu. Norocul lui de a nu fi inclus în „lotul Alexandru Zub”, respectiv al studenților ieșeni care voiseră să sărbătorească în 1957, la Putna, 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare, s-au numit părinții. „După sesiune, colegii mei au plecat spre Putna. în ziua aceea nu m-am putut duce cu ei, pentru că mi-au venit părinții în vizită la Iași. La scurt timp, în martie ’58 au început arestările în masă. Colegii mei, în frunte cu Alexandru Zub, au fost condamnați la 8 – 10 ani de pușcărie. Au căzut sub incidența articolului 209, adică uneltire contra ordinii sociale și contra statului”, ne-a povestit Viorel Căpitanu. Nici el n-a scăpat totuși de controlul securității. Avea să stea dincolo de gratii mai bine de 60 de zile, „am stat închis două luni și 21 de zile la Securitatea din Iași, în martie – mai 1958”, dar presiunile securiștilor n-au încetat decît în 1990. „Din 1957 eram chemat la Securitate și de două ori pe săptămînă. încercau să mă convingă să dau declarații pentru a-mi da un nume fictiv și a fi racolat la informator al Securității. Le-am explicat că meseria mea e de așa natură, că nu am contact foarte mult cu lumea, lucrînd pe șantierele arheologice. După doi ani de propuneri susținute, au început să mă caute mai rar. însă nu s-au oprit decît în 1990”, ne-a povestit Viorel Căpitanu.

Bacăul era, în urmă cu 50 de ani, un oraș cu identitate

A fost încadrat la Muzeul Regional Bacău și apoi județean de Istorie la 1 septembrie 1957, prin repartiție de la Universitatea din Iași, în funcția de muzeograf și apoi de șef de secție pînă la 1 septembrie 1971, cînd a fost numit director al Muzeului de Istorie și Artă al județului Bacău. „Cînd am venit la Bacău, în 1957, eram singurul muzeograf, iar director era Iulian Antonescu. Pe atunci, orașul avea ceva specific. Erau două străzi, actualele Mihai Viteazu și Nicolae Bălcescu, care se întindeau pînă aproape de cimitirul central de astăzi, unde era, pe atunci, capătul orașului. Se găseau case frumoase, cu arhitectură aparte. Majoritatea avea la parter magazine, iar la etaj locuințe”, și-a amintit Viorel Căpitanu.

Un om care a bătut la picior, toate colțurile județului

Arheolog de certă valoare, deși vasluian la origine, Viorel Căpitanu cunoaște județul Bacău ca-n palmă. „începînd din anul 1959, am făcut săpături și cercetări de suprafață pe întregul teritoriu al regiunii Bacău, unde am găsit sute de așezări”, ne-a explicat el. A efectuat săpături sistematice în așezările paleolitice de la Buda-Blăgești și Lespezi, în compania profesorilor C. St. Nicolaescu Plopșor și Maria Biteri, iar apoi în așezările neolitice și ale bronzului în colaborare cu Institutul de Arheologie din Iași, prin Marilena și Adrian Florescu în mai multe așezări din zona colinelor Tutovei pe valea Siretului, Zeletinului și Berheciului la Găiceana, Țigănești, Lichitișeni, Bărboasa, Oncești, Tăvădărăști și altele.

Tamasidava, un punct de referință pentru istoria antică

Numele lui Viorel Căpitanu în istoria civilizației geto-dacice a fost definitiv cunoscut grație cetății Tamasidava, inclusă pe harta lui Ptolemeu, pe care a descoperit-o la Răcătău, pe malul Siretului, în urmă cu 37 de ani. „Din 1968 și pînă la ieșirea mea la pensie, în 1998, am lucrat la Răcătău, o așezare în care au fost descoperite vestigii ale civilizației geto-dacice din secolul IV î. Hr. și pînă în secolul II d. Hr. în primul an l-am avut ca responsabil de șantier pe Alexandru Vulpe. După aceea, am continuat alături de Vasile Ursachi, care a săpat în mod deosebit la Brad”, ne-a mai zis el. Marii istorici români contemporani au fost de acord că descoperirea lui Viorel Căpitanu de la Răcătău a fost una deosebită. „Așezarea de la Răcătău este una din cele mai importante și interesante așezări dacice nu numai din Moldova, ci și din întreaga țară”, avea să afirme istoricul Hadrian Daicoviciu. Prin multele săpături arheologice, Viorel Căpitanu a participat la descoperirea de tezaure monetare și monede antice, care, în prezent, reprezintă o bogată zestre pentru muzeul de istorie din Bacău și nu numai, deoarece, începînd din anul 1972, Muzeul de istorie din Bacău a fost solicitat să participe cu obiecte de mare valoare istorică la organizarea unor expoziții în colaborare chiar și cu alte muzee din străinătate: Belgrad, Liubliana, ca să nu mai vorbim de București, Iași, Cluj, Brașov, Tulcea, Tîrgu Mureș și altele.
Cu un patrimoniu deosebit, Muzeul de Istorie din Bacău a avut o istorie demnă de un roman de aventuri, dacă ținem cont că sediul a fost schimbat de cel puțin opt ori din 1959 și pînă în 1991. „Ne-am multat dintr-un loc într-altul pînă în 1991, cînd susținuți de Prefectura Bacău, ni s-a pus la dispoziție un local nou. Concomitent cu organizarea expoziției permanente de arheologice, am proiectat noul muzeu, care avea ca tematică „Civilizația geto-dacice în bazinul Siretului mijlociu. De aceea a și fost acceptat la București”, ne-a mai spus Viorel Căpitanu.
La un an după ce a fost dat în folosință noul muzeu, Viorel Căpitanu, care împlinise 65 de ani a ieșit la pensie. Trăiește retras, însă nu departe de acest muzeu pe care l-a slujit cu pasiune, timp de jumătate de veac.

Iulian Antonescu, o adevărată enciclopedie

Deși a stat o bucată de vreme în umbra lui Iulian Antonescu, arheologul băcăuan își amintește și acum cu recunoștință de cel care i-a fost director în urmă cu jumătate de secol. „Iulian Antonescu era un om extraordinar. O adevărată enciclopedie. Cînd au început demolările puternice în 1970, Antonescu a luptat cît a putut de mult pentru a opri demolările multora din construcțiile care s-au dărîmat, din nefericire după mutarea sa la cele veșnice”, ne-a spus el. (Constantin GHERASIM)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!