Aurolaci, boschetari, nebuni și prostituate

Gara Bacău, poartă spre mizeria umană
• deși aici se perindă tot felul de prostiuate, pești și aurolaci, polițiștii de la Transporturi jură că ei n-au văzut nimic

E toiul nopții. în gară nu e țipenie de om. Asta la o primă privire. „Săgeată Albastră”, trenul pe care îl aștept, va veni la peron peste mai bine de o jumătate de oră. Gerul e aspru. Nici un călător spre București. Sau este încă devreme. Cîțiva taximetriști, aproape adormiți în mașini, își așteaptă clienții. Brusc, îmi vine în minte cafeaua de acasă pe care nu am apucat să o beau. Sala de așteptare e în reparații, așa că fac un ocol cu privirea, în căutarea unui loc ceva mai încălzit. La cîțiva pași de gară, „identific” o locație care, cu multă îngăduință, s-ar putea numi „bar”. Mă îndrept grăbită și zgribulită într-acolo.
âmi închipui că la acea oră tîrzie nu e nici un client. Deschid ușa și o închid la loc, fără să intru. Barul e plin „ochi”, deși e creierul nopții. Frigul mă determină totuși să îmi iau inima în dinți și mai încerc o dată. Găsesc un loc, într-un colț. Comand o cafea. Observ, fără să vreau, că vecinii de la mesele alăturate „abordează” lupta cu frigul diferit față de mine. Toți au în față pahare cu alcool. Un ins, probabil „obosit”, doarme cu capul pe masă. Toți vorbesc tare, haotic, fără nici o noimă. Beau rapid cafeaua și ies. Mă îndrept spre peronul gării. La unul dintre chioșcurile deschise de pe peron, un bărbat de vreo 60 de ani vrea cu tot dinadinsul să cumpere o ciocolată a cărei denumire a uitat-o. „Dați-mi o…, dați-mi o…cum naiba îi zice?!”, se chinuie omul. Vînzătoarea, nerăbdătoare. „De care ciocolată doriți?”, insistă femeia. „Să o ia naiba… mama naibii de ciocolată! Ciocolata naibii! Cum naiba îi zice?”, se enervează omul. „închideți, doamnă, geamul ca să mă gîndesc!”, decide, în cele din urmă, bărbatul. „Aia care se face la Cluj”, încearcă acesta să dea un reper vînzătoarei. „Kandia?”, întreabă femeia. „Așa…Kandia, asta era!”, tresare omul bucuros.

Oamenii care trăiesc în gară, mai rău ca niște cîini

Preț de cîteva secunde, am senzația că „domnul cu ciocolata” este singurul om din gară din acea noapte. âmi trece rapid gîndul, cînd văd după colț vreo patru copii murdari, cu o pungă la gură. Se hîrjoneau, dar erau ezitanți și tulburi în mișcări. Mă îngrozește prezența lor. Mă retrag într-un fast-food. Intru în vorbă cu vînzătoarea. „Sînt mulți aurolaci pe aici?”, deschid eu discuția. „Cît lumea! Chiar acum cîteva minute a fost pe aici unul care e client fidel. Zilnic, vine cu cinci mii de lei și cumpără o porție de cartofi prăjiți. Zice că are părinți, dar pare foarte sărac. Nu are nici măcar haine groase, de iarnă. E îmbrăcat cu o bluză subțire. Și cu capul gol”, îmi explică vînzătoarea. Femeia își amintește cum, multă vreme, dimineață de dimineață, în fast-food venea o profesoară care umbla mereu cu sacul de zdrențe și cu resturi de mîncare după ea. „Mirosea groaznic! Dar venea mereu cu banii pregătiți, pentru cafeaua pe care o savura dimineața, în gară”, își amintește.
Ușa se deschide și apare un taximetrist. Ca și cum ar fi „de-al casei”, omul intră în discuția noastră. „Dar pe economista aia care era de la Izvoru Berheciului și care dorea să candideze la președinție, o cunoașteți?, întreabă bărbatul. Fără să aștepte răspuns, omul continuă: „Era murdară și prost îmbrăcată. Se plimba mereu prin gară și vorbea cu oamenii”, explică el. Experiența sa de taximetrist își spune cuvîntul, deoarece omul pare o sursă inepuizabilă de întîmplări petrecute în gară. „într-o seară, am luat un țigan cu mașina și mi-a spus să îl duc ca să își ia soția de la muncă. De fapt, soția sa „lucra” pe centură la Sărata. Cînd am ajuns la locul indicat de el, am oprit și în mașină s-a urcat o fată tînără care i-a zis: «Hai, că azi am făcut mai bine de un milion. Hai acasă, să facem mîncare!» Vă dați seama, cei doi erau soț și soție”, mi-a spus taximetristul, stupefiat și acum de amintire. Omul văzuse multe lucruri în gară și simțea nevoia, parcă, să mi le spună acum pe toate. „Să vedeți cîte fete vin acolo, în bar!”, îmi spune el, arătînd cu mîna spre locanta pe care o părăsisem cu cîteva minute în urmă. „Dar ce domni bine vin și le iau cu ei! Sunt ieftine și de multe ori o fac și pentru un hamburger”, îmi explică acesta. Elena este o altă fată pe care taximetristul o știe. „Asta era nebună! Divorțată, cu trei copii. Dar era bolnavă, săraca! Se prostitua pentru bani! Acum, de ceva vreme, nu am mai văzut-o”, își dă el seama.

Boschetarii gării, cocoțați pe blocuri de frica Poliției

Poveștile auzite de la vînzătoarea din gară și de la taximetrist mă fac din ce în ce mai curioasă. âmi stîrnesc dorința de a vorbi cu toate „figurile” care trăiesc în gară. Ies din fast-food. De parcă mi-ar fi citit gîndurile, un boschetar se apropie de mine. „Lucrați la Poliție?”, mă iscodește el. „Nu! La un ziar”, dau rapid răspunsul. Spre stupefacția mea, boschetarul își bagă două degete în gură și începe să șuiere, ca în codru: „Hai, bă, jos! Coborîți, băi, că nu e de la Poliție!”, urla acesta și face un semn cu mîna către cer. Mă uit în direcția în care individul urla cît îl ținea gura și rămîn mută de uimire cînd văd, în lumina neoanelor, pe un bloc cu zece etaje, vreo șapte-opt boschetari care stăteau aliniați în picioare și priveau de la distanță la noi. în cîteva minute mă trezesc înconjurată de ei. „Dacă sînteți de la ziar, stați că vă povestesc despre mine!”, insistă individul. Un altul îl împinge: „Tu ai să vorbești mai tîrziu!”.

„Am lucrat cu Miron Cozma la mina de la Aninoasa!”

Fiecare dorea să îmi povestească viața-i. „Constantin Irimia, 26 de ani, Bacău, nu am nici o clasă, arestat”, a început unul dintre aceștia să îmi spună, într-un ritm sacadat, milităros. Am încercat să leg un dialog ceva mai coerent. „Ai familie?”, l-am întrebat. Răspunsul a venit rapid: „Nu! Am fost arestat că l-am bătut în gară pe unul care s-a dat la femeia mea. Am făcut pîrnaie doi ani. Am o fetiță de un an și șase luni, care nu am mai văzut-o de cînd avea două luni. Stă în Bacău, cu fosta soție, pe strada Vîntului, dar nu pot să o văd, că e sechestrată acolo de țigani. Vă rog să mă ajutați să mă întîlnesc cu ea!”, cere omul.
O secundă de liniște și intră în discuție un alt individ trecut de 30 de ani. Același stil sec de a-și prezenta viața. „Gabriel Ovidiu Bucătaru, născut la 3 noiembrie 1969. Tatăl, natural. Mama, Lenuța. Fără domiciliu. Recăsătorit. Soția, Călin Sidonia. Șase copii”, încearcă omul să prezinte în linii mari viața sa. Oameni cu state vechi prin pușcărie, toți vorbesc ca acolo. Din nou fac un efort să transform discuția sacadată într-un dialog firesc. „Cîți copii ai?”, îl întreb pe om. „Șase! Trei la stat, sus la URA , iar alți trei la FSC. Stăm 14 familii într-o cameră, tot pe strada Vîntului”, îmi explică bărbatul. âl întreb din ce bani trăiește și îmi spune că pune copiii la cerșit la semafor, la autogară. „Eu nu mă droghez! Eu am lucrat la mină la Aninoasa, în județul Hunedoara. Era bine acolo, dar am ieșit cu ordonanța. Am avut și carte de muncă”, îmi explică acesta mai coerent și totodată mîndru de realizarea din trecutul său. Insist să îmi povestească cum era la mină. „Era bine! Aș mai vrea să fie acele timpuri. âl știam bine pe Miron Cozma! Am fost cu el la mineriada de la București. Mare om! Ținea cu noi, cu minerii! Era trup și suflet pentru noi!”, afirmă omul cu nostalgia acelor vremuri. în cîteva fraze, omul mi-a explicat cum a rămas fără apartamentul din Bacău. „Am luat bani de la cineva, dar nu mai aveam cum să îi dau înapoi. Așa că m-am trezit cu cămătarii pe capul meu. Am fost nevoit să vînd apartamentul de la părinți ca să dau banii și să scap cu viață, că ăștia mă omorau”, mi-a explicat bărbatul.

Poliția gării vede doar liniște și pace

Mă uit la ceas. Mai puțin de zece minute și trenul ajunge în gară. Trei fete vin spre mine. Toate rîd cu mîna la gură cînd aud că „sînt de la ziar”. Se jură că au venit în gară în creierul nopții doar ca să bea o cafea la bar. Doar una pare hotărîtă să vorbească cu mine. „Angela Horoi. Așa îmi zice! Stau în comuna Buda. Am un copil, Alin Bogdan, care s-a născut cu meningocel. Are o malformație la cap. Acum l-am operat la Spitalul „Baltazar” din București. Oamenii din sat m-au ajutat cu bani pentru operație. Dar băiatul e mereu nervos după operație și bani de medicamente nu am”, mi-a explicat aceasta. Am întrebat-o în fugă dacă are o familie. „Eu sînt creșară!”, m-a lămurit aceasta rapid.
Fug spre peron. în mai puțin de un minut, urmează să sosească trenul. în grabă, îl întreb pe unul dintre polițiștii gării dacă în zonă sînt aurolaci, cerșetori sau prostituate. „Nu! Aici mereu e liniște și pace! Doar trenurile vin și pleacă, și asta de ani de zile”, mi-a răspuns acesta fără pic de ezitare. âmi vine în minte c-o să mă întorc și o să merg să-i explic eu cîte „fețe” nepotrivite cu locul am întîlnit eu în gară în nici jumătate de oră. (Olimpia FILIP)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!