Ascensiuni duhovnicești

Silește-te să nu fii mai presus decît alții!…

* Parabola vameșului și fariseului * Rugăciunea smerită
* Folosul smereniei * * „Lauda de sine nu miroase-a bine” „Oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18, 14)

Parabola vameșului și a fariseului rostită de Mîntuitorul Hristos a fost adresată „către unii care se credeau drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Luca 18, 9). Cine erau vizați? în primul rînd, fariseii (se știe că în vremea Mîntuitorului au existat trei partide religioase: fariseii, saducheii și esenienii). Fariseii se considerau „drepți” și-i priveau cu dispreț pe ceilalți concetățeni. Denumirea de „farisei” (în ebraică – perișim) înseamnă „separați”. Parabola subliniază diferența dintre cei doi oameni (vameșul și fariseul) care s-au dus la templu să se roage. Dar cine s-a rugat cu adevărat? Comentatorii biblici afirmă că rugăciunea fariseului n-a fost, de fapt, o… rugăciune. El nu-i cere nimic lui Dumnezeu. Se adresează doar în aparență lui Dumnezeu. De fapt, el se contemplă cu admirație pe sine însuși. După cum a cugetat fostul mitropolit al Moldovei, fariseul s-a dus la templu ca să se laude. Sfîntul Ioan Casian atrage atenția asupra păcatului în care a căzut fariseul, care „se umflă de dorința unui renume deșert pentru bunuri duhovnicești și ascunse”. Este vorba de păcatul slavei deșarte, pe care Sf. Ioan Scărarul îl descrie astfel: „…precum soarele strălucește la fel pentru toți, tot astfel slava deșartă găsește temei să se bucure de toate lucrările noastre. Astfel, de pildă, din post îmi fac pricină de trufie, apoi, cînd încetez postul pentru a nu fi luat în seamă, mă slăvesc cu prudența mea. Sînt biruit de slava deșartă cînd port veșminte frumoase, dar găsesc motiv de trufie și cînd port haine sărmane. Sînt biruit de ea cînd vorbesc și sînt stăpînit de ea cînd păstrez tăcerea. Ea este asemenea acelor capcane cu trei țepușe: oricum ai arunca-o, tot rămîne o țepușă îndreptată în sus” (Scara XXI, 5). Sfîntul Ioan Gură de Aur zice că „slava deșartă este un fel de nebunie”, desemnînd-o ca pe o boală, o gravă boală spirituală. Nu este, în nici un caz, o atitudine naturală și normală a omului. Prin creație, omul i s-a dat să tindă spre slavă; el are misiunea să dobîndească slava dumnezeiască prin unirea cu Dumnezeu. Dar nu slava omenească. Sf. Maxim Mărturisitorul cugetă că „nu slava este un rău, ci slava deșartă” (Capete despre dragoste). Cel stăpînit de acest păcat pierde simțul realității. „ânălțarea de sine” îl face să nu mai poată recunoaște că tot ceea ce e bun în el vine de la Dumnezeu. Normal este ca omul, cînd constată vreun bine în el, să-l atribuie lui Dumnezeu. „Toată darea cea bună și tot darul desăvîrșit vine de sus, de la Tine, Părintele luminilor” rostește slujitorul bisericesc la Sfînta Liturghie în Rugăciunea Amvonului.
Mîntuitorul S-a dat ca exemplu de atitudine normală atunci cînd îi zice unuia care I se adresase cu apelativul: „învățătorule bun”: „De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decît Unul Dumnezeu” (Marcu 10, 17). Trufașul nu-L mai cunoaște și nu-L mai recunoaște pe Dumnezeu. ânțeleptul Isus Sirah spune că „începutul trufiei omului este a părăsi pe Dumnezeu și a-și întoarce inima de la Cel ce l-a creat” (10, 12). Fariseul se dă drept un mare „credincios”. De fapt, el este victima propriei iluzii, al delirului provocat de slava deșartă. Iisus întreabă retoric: „Cum puteți voi să credeți, cînd primiți slavă unii de la alții, și slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutați”? (Ioan 5, 44). „Lauda de sine nu miroase-a bine!”
Păcatul fariseului din această parabolă este și astăzi mult răspîndit printre cei care se consideră „drepți”. Rabbi Hillel, un mare rabin din vechime îndemna astfel: „Silește-te să nu fii mai presus decît adunarea (comunitatea) și nu te încrede în tine pînă în ziua morții tale”.
în morala creștină, prin fariseim se înțelege comportarea orgolioasă izvorîtă din mîndria care se complace în laudele proprii. Orgoliosul nu-i lasă pe alții să-l laude deoarece „se laudă el peste măsură pînă face spume la gură”. Tot în sens moral, termenul „fariseu” desemnează, în ultima vreme, pe acel om care merge la biserică și se roagă mai mult „de fațadă” în fața celorlalți. Cînd iese din biserică uită de cele învățate și „începe” să ponegrească pe ceilalți, uită binele, face rău și toate celelalte care nu au corespondent în comportarea sa din biserică. Prin acest comportament disprețuiește pe semenul său și, mai ales, Legea morală dată de Dumnezeu. „Nu afirma că tu ești pocăit/ Iar altul este păcătos, greșit./ Ca vameșul te roagă cu folos/ – „Mă iartă Doamne că sînt păcătos”./ Astfel spunînd mereu să te silești/ Să te îndrepți ca să te mîntuiești!” (pr. T. Poneavă).
Pr. prof. dr. Constantin LEONTEăciune. El nu-i cere nimic lui Dumnezeu. S

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!