Sinaxar ortodox: Sfîntul Martinian

Sinaxar romano-catolic: Sfîntul Benignus și Sfîntul Valentin

Una dinte cele mai primejdioase ispite și din cele mai absurde este aceea a mîndriei, făcînd binele. Sufletul pe care harul îl înălțase mai presus de natura și de corupția sa, îndată ce încetează privegherea sa, alunecă pe nesimțite și cade iarăși în sine însuși. Cînd s-a pus la adăpost de oarecare greșeli, cînd a făcut oarecare virtuți, iubirea de sine se oprește la această cugetare și se liniștește acolo cu plăcere. Se privește pe sine, e mulțumit de sine, se preferă poate cutărui sau cutărui și ajunge pînă la a-și atribui lui, în taină, bunurile lui Dumnezeu, ceea ce e unul din păcatele care lovesc mai mult pe acel Dumnezeu rîvnitor și izbînditor.
Cu toate acestea, ce face Dumnezeu? El se retrage, părăsește pe acel nebun ce se reazămă pe puterile Sale; îl lasă cu totul mîndriei sale. Atunci vin acele căderi grozave ce minunează și înspămîntă; acele căderi neașteptate, înfricoșate exemple ale judecăților Dumnezeiești. Vai acelui ce se reazămă pe propria sa dreptate: ruina îl așteaptă. Nu mă știu pe mine, zicea Apostolul Pavel, cu nimic vinovat; ci nu întru aceasta m-am îndreptat, căci cel ce mă judecă pe mine, este Domnul. Iar âmpăratul prooroc zice: De greșalele mele cele ascunse, curățește-mă și de cele străine iartă pe robul Tău, rugăciune admirabilă, care amintește omului acea tristă comunicare a răului, în virtutate căreia sînt atît de puține păcate curat personale. Nu e, deci, nici o scăpare, nici un liman decît umilință, în mărturisirea sinceră, în convingerea și simțămîntul de-a pururea băgător de seamă față de ticăloșia noastră unită cu încredere în Dumnezeu singur. (Constantin GHERASIM)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!