Identitatea europeană

Urmărim în permanență dezbaterile intense ce au loc cu privire la o nouă Europă, la unificarea ei, la originile sale etnice și culturale și la posibila sa identitate. Filosoful și sociologul german Jurgen Habermas promovează ideea Europei ca „o comunitate specifică ce se caracterizează prin solidaritatea determinată de valorile comune, de preocuparea pentru incluziunea socială, economică și politică și de scopul comun al apărării statului bunăstării”. Iar unul dintre publiciștii și analiștii politici de viitor – George Damian, scria într-un articol al său: „Cutremurul fundamental prin care trece Europa contemporană poate fi comparat cu zguduirea Imperiului Roman sub loviturile triburilor germanice. Tăvălugul Romei a unificat Europa creînd un stat bazat pe cetățeni care își plăteau taxele. Dorința barbarilor de a deveni cetățeni s-a manifestat cu sabia în mînă – iar Imperiul s-a spart în mii de cioburi care au purtat cu ele visul reunificării. Un nesfîrșit val de războaie – pînă la cel care s-a apropiat neverosimil de dispariția civilizației și valorilor europene – au dus la concluzia că o refacere a Imperiului nu poate fi atinsă decît pe baza consimțămîntului”. Un consimțămînt care va trebui să țină cont și de latura politică a acestei complicate și aproape imposibile unificări. Și aceasta, deoarece Europa politică este în această fază un ideal, unul greșit definit; în nici un caz o realitate de netăgăduit. Pentru că sîntem sensibili la eforturile desfășurate îndeosebi după al doilea război mondial pentru unificarea economică, dacă nu și politică, a Europei Occidentale, uităm că Europa număra – pînă la reunificarea germană – 33 de state distincte. Acestea, pînă la o dată ceva mai recentă, erau repartizate în două grupe ideologice opuse. Două evenimente de mare importanță politică – reunificarea Germaniei și dizolvarea blocului sovietic – ni le reamintesc: internaționalizarea economiei și multiplicarea organizațiilor internaționale între membrii de marcă ai Comunității europene. Acestea nu pot ascunde absența unității politice a Europei, unitate cu atît mai problematică cu cît chestiunea limitelor Comunității europene rămîne deschisă. Mai trebuie, oare, să reamintim că la semnarea Tratatului de la Roma din 1957, Comunitatea Economică Europeană nu instituia decît o „Europă a celor șase”?
Pentru a măsura mizele și problemele construirii unei Europe politice se impune luarea în considerare a datelor geografice, istorice și culturale, uneori foarte îndepărtate de simpla amintire a etapelor edificării Pieții Comune. Europa nu are acum vreo unitate lingvistică, cu atît mai puțin politică. Desigur, individualitatea ei s-a afirmat progresiv în cursul istoriei. Unitatea ei culturală s-a constituit începînd cu secolul al IV-lea, prin asimilarea originală a moștenirii grecești, a civilizației romane și a creștinismului. Dar dacă cuvîntul Europa dobîndește o oarecare semnificație politică începînd cu secolul al IX-lea, avînd în vedere că Imperiul roman occidental al lui Carol cel Mare este, într-un sens, o primă încercare de unificare administrativă a Europei, devine clar că toate încercările de a edifica un Imperiu european au eșuat. Acest lucru este valabil și pentru Imperiul lui Carol cel Mare, care se prăbușește la puțin timp după moartea împăratului, dar această dată înscrisă în istorie are o semnificație mult mai mare. Marile monarhii ce urmează după perioada feudală delimitează cadrul acțiunii politice pînă în zilele noastre. Forma statală, și nu cea de imperiu, prezidează destinul politic al Europei. Și așa cum relata un cercetător în ale istoriei europene, „Episodul napoleonian, încercarea lui Hitler de a instaura o Europă rasistă și totalitară o confirmă: unitatea politică a Europei este închipuită sub forma unui imperiu de dimensiunile Europei, or nu imperiul, ci monarhia – leagănul statului-națiune – este cea care devine forma de organizare politică cea mai răspîndită, cea mai consistentă și cea mai durabilă pe continentul european. Istoria Europei este, astfel, una a națiunilor, cum ar fi Anglia și Franța, care se aliază sau se înfruntă, care își asigură preponderența sau își încep declinul”.
în timp ce arta, spiritul și legăturile economice sînt atu-urile unificării europene, politica, cel puțin cea de pînă acum, este reticentă. De ce? Pentru că, deși este urgent să construim Europa pentru a contracara puterea americană sau asiatică, este iluzoriu să așteptăm o unitate politică dintr-o coaliție de interese și pentru că, în același context, potrivit afirmației aceluiași cercetător: „Cine sau ce poate garanta fiecărui partener european că interesul celuilalt nu va fi mîine legat de aceste puteri pe care le consideră astăzi adversare? Dacă singura lege este cea a interesului, de ce n-ar fi preferabil să fie un bogat satelit al lor?” Iată o întrebare grea, apăsătoare, care o precede pe cea fundamentală: „Cum poate democrația să-și rămînă fidelă ei înșiși în era experților și a logicilor administrative complicate?” E bine să nu vedem totul în roz și să nu luăm iluzia drept realitate, deoarece construcția Europei angajează prea multe destine naționale pentru a merge mai departe cu ajutorul unor etape repartizate pe un traseu al cărui punct terminus nu-l cunoaște încă nimeni. (Romulus Dan BUSNEA)sibili la eforturile desfășurate îndeosebi după a

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!