Un fost pădurar vrea să aducă Europa în creierul muntelui, la Camenca

Despre ideea lui Ion Atudorei, din Camenca, de a-și face o fermă de animale chiar în vîrf de munte m-am mirat acum cîțiva ani buni, într-o vară în care am ajuns acolo după ce am luat, la propriu, în piept muntele. Am urcat preț de mai bine de un ceas pe valea învolburatului pîrîiaș de la care și-au luat numele și satul și toată zona. La Camenca, în sat, ajungi lesne, chiar din șoseaua națională – din drumul pornit de la Comănești spre Miercurea Ciuc, care trece prin Brusturoasa. Dar la Camenca în munte trebuie să te încumeți să ajungi chiar și vara. Toți cei de prin partea locului știu însă cărări domoale, ocolitoare, pe care ajungi în vîrf mult mai lesne. Am urcat acolo, de curînd, chiar pe aceste drumuri, troienite de o zăpadă orbitoare, pe valea Făgețelului. Un loc în care uiți de tot și de toate, copleșit de superbia unei naturi încă sălbăticite.

Ion Atudorei nu este, probabil, singurul om care crește animale pe munte. Animale care de cînd se nasc și pînă își încheie „veacul” nu coboară de acolo. Am văzut, la Cotumba, de exemplu, o cireadă de bivoli care hălăduiesc în voie pe coclauri, dar se întorc singuri acasă, în sat, la vreme de seară. La Camenca, vacile lui Ion Atudorei numai acolo stau. Vara, astfel de îndeletniciri ale oamenilor de la munte par mult mai simple. Iarna, însă, lucrurile se complică, iar felul în care 30 – 40 de vaci și cîteva zeci de capre pot trăi în locuri în care ziua are doar cîteva ore pare de poveste.
Poveste nu e, iar Ion Atudorei a ținut să ne arate pe viu cum stau lucrurile pe la ferma lui. Și-a tras în spate un rucsac vînătoresc și ne-a urcat într-o Dacie neaoșă, dar sprințară. Drumul pînă în munte nu-i, poate, atît de lung, cît de lungă este așteptarea să te vezi scăpat de hăurile săpate de apă chiar în buza drumului, mai ales astă-vară, cînd a venit cu furie din sus. înghesuit în garduri, drumeagul abia mai face față la mulțimea de căruțe și camioane care ba urcă, ba coboară, toate cu lemne. Pădurile de pe Camenca dau, generoase, mii de metri cubi la vale. „Cu lemnul se cam strică treaba – spune Atudorei, care a fost pădurar de la 14 ani. Oamenii trebuie să se apuce de altceva. Aici, să crești animale e foarte potrivit, dar îți trebuie un capital. Iar cum se aude cu Uniunea Europeană, că piața va fi altfel de la anul, mai pretențioasă, mă întreb cum vom trăi noi fără să mai putem vinde laptele, brînza sau carnea. De aceea, mă gîndesc că trebuie să facem ceva”.

Munții care și-au găsit stăpîn

Trecem printre cascade de gheață încremenite peste pereții de stîncă ba pe stînga, ba peste pîrîu, pe dreapta. De la o răscruce, urcăm pieptiș. Motorul face ca taurul la tăiere, dar ne duce în sus, tot mai sus. Dăm pe o altă vale, mult mai domoală, mai blîndă și, de la un loc, nu mai avem ce-i face: pe acolo n-au trecut decît o căruță-două și doar vitele lui Atudorei, cînd vin la adăpat. Oprim și o luăm, mai departe, pe jos. Soarele stă deasupta capului și scaldă totul într-o lumină caldă. Pe sub brazi nu se vede umbră, totul rămîne în voia zăpezii. Alb peste tot. „Acum e nins – îl auzim pe fostul pădurar. Dar peste tot sînt fînețe. Pămînturile oamenilor. Multe neîngrijite și necosite. Dar ale noastre sînt, ca și pădurea. O vedeți, de cinci ani și jumătate mă judec cu Direcția Silvică. M-au dat afară, pe motiv că aș fi permis oamenilor să taie lemn în pădurea care era a statului. Ce le puteam face? Acum pădurea a fost retrocedată, iar oamenii sînt proprietari. Deci, li s-a recunoscut oficial această calitate”.
Ion Atudorei are 57 de ani. Vorbește puțin. Aproape în frînturi. Pornește la deal agale. Are, firește, mersul ca al muntenilor, cu genunchii îndoiți. Aerul tare ne ameșețte, dar el, munteanul, nu are nimic. Nu poartă decît o bundă peste flanel și, firește, căciula neagră de oaie. Fața ai putea să i-o tai cu un fir de păr – cum am auzit că se spune despre cei pentru care tinerețea parcă durează mai mult. Nu mai adăstăm pe drum, ne grăbim spre locul în care omul nostru spune că are o cabană și adăposturile pentru viței.

Agroturism pe placul Europei

Apucăm în dreapta pe un drum și mai pieptiș, despre care auzim că a fost tăiat în munte chiar de el, de Atudorei. „M-am gîndit, de ani buni, să pun cabana la bătaie – spune omul. în ultimul timp am auzit de agroturism și de bani pe care Europa ni i-ar da pentru asta. Eu am început cabana de acum 15 ani, n-am știut cum o vrea Europa, iar acum îmi trebuie fonduri să fac din ea ce se cere”. Nu apucăm să aflăm mai mult, pentru că am ajuns la cabană. Zveltă, cu etaj și mansardă, toată din lemn, cum vezi prin filme. în dreapta, grajdurile pentru animale, mai jos un chioșc și căsuța în care trăiesc Gică și Lenuța – un fost miner cu nevasta lui, care acum îngrijesc de gospodăria de pe munte.
Dăm la o parte o barieră dintr-un lemn, cum se cuvine la intrarea pe oricare proprietate și intrăm în curte. Pe stînga, un izvor a fost oprit într-o fîntîniță cu acoperiș șindriluit. Ne tragem sufletul și intrăm în casă. Opt camere cu totul, numai lemn și covoare țărănești. Sală de mese, bucătărie ca la bunica acasă, lămpi cu gaz la ferestre, mese și scăunele din lemn de larice. „Am avut, în doi ani – spune Ion Atudorei -, niște italieni aici. Au stat cîteva zile, de fiecare dată. Nu știu dacă mai vin. Dar eu aș vrea să fac mai mult din cabana asta, adică mai mult confort. Să fac o sală de baie, cu boiler, cu încălzire centrală și generator de curent eletric. Am auzit de Programul Fermierul și am fost să mă interesez. Pentru că aș putea face, aici, și o fermă de vaci, cu 35 de capete, alta cu vreo sută de capre. Costă mult, dar nu mă las, caut să văd ce-mi trebuie și tot le fac”. Din pridvorul cabanei, Valea Făgețelului se întinde la picioare cum am văzut în peisajele elvețiene. âmi imaginez cum trebuie să fie acolo vara, cînd se coc fragii.

Ferma de animale cere capitalizare

Din curtea lui Atudorei nu poți pleca dacă nu intri să vezi grajdurile pentru animale. Deja, 10 – 15 viței stăteau cuminți afară, la soare. în adăposturile lor, curățenie bec. Doi pui de cîini ciobănești erau „sechestrați” într-un țarc, să se învețe, probabil, cu stîna pe care o vor păzi. âi scoate afară piciul lui Gică, Petrișor, de numai opt ani, durduliu și îmbujorat, crescut, se vede treaba, numai cu lapte și aer curat, de munte. Pe vale, behăie țapii încornorați. „Am 40 de vaci și tăurași – mai spune stăpînul lor. Din toate, 20 numai vaci, cu lapte, iar în vale sînt 15 capre. Aș avea unde să cresc mai mult. Am arendat și acum ceva fîneață și am zece hectare cu tot cu avutul meu. Numai să fie, să putem urni căruța de aici”. âi dăm dreptate și îl sfătuim să treacă ma des pe la județ, să vadă ce se poate face. Atudorei ne îndeamnă și el să-i trecem pragul, să gustăm din niște carne pusă în tigaie, lîngă care Gică toarnă un munte de mămăligă la care s-a opintit, amestecînd, un sfert de ceas. „Dar vacile cum stau numai în păsure” – mai apuc să îngaim, rupt de foame după areul tare prin care am trecut. „Cum să stea? – aud răspunsul. Nu-i problemă, mai vine ursul, mai rupe cîte una, mai vin și fiarele cu două picioare și se mai dau la cîte un vițe. în rest, nu-i bai”. (Petru DONE)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!