Colectivizare occidentală

Ovidiu PAULIUC

Este oarecum paradoxal să înființezi o cooperativă agricolă de producție acolo unde așa ceva nu a existat niciodată. Așa cum liceenii de astăzi habar nu au despre Ceaușescu, sau cel multi știu că stingea lumina cînd avea el chef, așa și ițanii de la Ghimeș nu știu despre colectivizare decît din auzite. Sau poate tocmai de aceea vor și ei, acum, să experimenteze sistemul, să guste măcar puțin aerul colhozurilor de altădată. Evident, nu poate exista comparație între intențiile oamenilor noștri și cooperativele de tip sovietic, impuse brutal. Dar ne revin în memorie vremurile negre prin care a trecut agricultura de pe la noi, timp de 26 de ani, și care au lăsat răni adînci și extrem de greu de vindecat.

Să ne amintim, așadar, că politica de colectivizare avea ca scop declarat creșterea producției agricole prin punerea agriculturii sub controlul statului, prin deposedarea chiaburilor de proprietățile agricole și transferarea lor către țăranii săraci. S-a sperat că procesul va fi finalizat prin acțiuni voluntare. însă atunci cînd colectivizarea s-a dovedit că nu a putut atrage numărul mare sperat de țărani, guvernul a ales calea forței. În mod pur teoretic, țăranii săraci, fără pamînt, erau marii beneficiari ai colectivizării. Pentru cei care aveau pamînt însă, colectivizarea însemna predarea către colhozuri a tuturor proprietăților și vînzarea celei mai mari părți a alimentelor către stat la prețuri scăzute. Mai mult decît atît, colectivizarea a implicat schimbări în modul tradițional de viață al satului, și asta într-o perioadă foarte scurtă de timp. Confiscările de cereale s-au intensificat, și țăranii bogați au fost forțați să se înscrie în cooperative agricole, pierzîndu-și astfel dreptul de proprietate asupra loturilor individuale. Colectivizarea a trebuit să facă față opoziției generalizate a chiaburilor, de fapt cei mai harnici și gospodari oameni ai satelor, iar rezultatul a fost o luptă înverșunată a multor țărani împotriva autorităților. Una dintre formele de protest a fost sacrificarea animalelor pentru a nu le preda la fermele colective.

Ce s-a ales din colectivizare, s-a văzut. După revoluție, CAP-urile au fost puse la zid și ucise cărămidă cu cărămidă. însă iată că, după 16 ani, s-a aprins un bec în mica localitate Răchitiș, undeva în creierul munților. Un loc unde la fiecare gospodărie există, în medie, zece vaci. Chiaburi adevărați, s-ar spune, care însă nu au tras la jugul colectivizării. Iată însă că, după 26 de ani de cooperație de origine sovietică, și alți 16 ani de rătăcire și fărîmițare, agricultura cooperatistă a pătruns și pe tărîmurile virgine de la Răchitiș. De această dată, nu au mai fost adusă de propaganda de partid, ci a sosit din vest, odată cu informațiile legate de finanțări Sapard și subvenții consistente. Inițiativa celor 30 de gospodari din Răchitiș pare ieșită din comun, fiindcă rar se văd lucruri atît de bune și pozitive. Aș fi tentat să spun că ar putea fi un exemplu bun și pentru alte comunități rurale, însă mentalitățile sînt greu de învins, mai ales în cazul țăranilor care atîția amar de ani au lucrat propriul pămînt în folosul altora. Și mi-e teamă că o idee atît de bună cum este acest CAP de la Răchitiș se va frînge, dar nu din lipsă de bune intenții, ci din cauza bunelor tradiții românești atunci cînd vine vorba de completat hîrtii și, mai ales, a atotstăpînitoarei birocrații. 2X-*^.I‡N‡NI Helvetica-R elei mai mari părți a alimentelor către stat la prețuri scăzute. Mai mult decît atît, colectivizarea a implic

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!