Prigoana cărții românești

și a unității neamului (1)

Ideea unității neamului nu a fost preocuparea exclusivă a istoricilor, ci și a tuturor cărturarilor patrioți din cele trei țări românești. Pentru a atinge acest scop, ei, cărturarii, au folosit multiple mijloace de informare și comunicare privind istoria, cultura, spațiul în care ne-am format ca popor, credința, obiceiurile și limba noastră. Unul dintre aceste mijloace folosite pentru trezirea conștiinței de neam a fost cartea veche, scrisă în limba vorbită de popor și care a fost răspîndită peste tot unde trăiau românii. La începutul apariției sale, cartea românească – fie tipărită, fie în manuscris, fiind rară a fost căutată și prețuită atît de intelectuali și tîrgoveți, cît și de locuitorii satelor, deși dintre săteni puțini erau școliți la acea vreme, astfel încît cei care știau carte deveneau mentorii culturali ai comunității în care trăiau.
Prețuirea cărții într-o epocă în care cultura română nu era consolidată justifica, în mod firesc, setea de cunoaștere a oamenilor, căci din cărți aflau nu numai adevăruri existențiale, ci și istoria poporului român, aspecte necunoscute din trecutul său, dar și noile idei ale epocii. Referindu-ne la epoca de început a tipăriturilor, cartea românească nu era numai rară, ci și foarte scumpă și se vindea la troc, direct din cămara domnului sau a mînăstirii, ori din depozitele tiparnițelor. în anul 1643, la Dorohoi, „Cazania lui Varlaam” se vindea pe 35 de capre, iar în 1655, la Suceava, aceeași carte se vindea pe un cal înșeuat. în Transilvania, cartea românească era și mai căutată, deoarece autoritățile dominației străine din acea vreme interziceau tipărirea și răspîndirea ei. La Dumitrița, în Bistrița-Năsăud, „Biblia” de la 1688 a lui Șerban Cantacuzino s-a vîndut pe 40 de oi cu tot cu miei – aproape o turmă, iar în Bihor, la Popești, un „Triod” din secolul al XVII-lea a fost cumpărat în schimbul a doi boi.
Aceste cîteva exemple ne spun nouă, celor de astăzi, cît de mult era respectată și prețuită cartea românească de către toți românii, care, datorită vicisitudinilor istorice, trăiau despărțiți de granițe artificiale. în acest timp, datorită cărții, unitatea de neam, de limbă și de obiceiuri s-a menținut, în pofida unor măsuri drastice, impuse cu precădere în Transilvania de autoritățile Imperiului Austro-Ungar. în acest teritoriu românesc, oficială era limba latină și la toate manifestările culturale sau ale bisericii catolice se foloseau latina, germana sau maghiara. A fost nevoie de multă dîrzenie și perseverență din partea intelectualilor români transilvăneni, care în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – înfruntînd opreliști de tot felul, menite să deznaționalizeze populația română, au făcut să se afirme plenar scrisul românesc și limba română în lucrări memorabile, ce trezeau conștiința unității naționale și militau pentru unirea Transilvaniei cu celelalte două provincii surori. Urmînd exemplul corifeilor „Școlii Ardelene”, o contribuție deosebită la circulația valorilor cărții românești, tipărită sau în manuscris, au adus-o preoții, dascălii, copiștii și cărturarii pelegrini, a căror trudă a sporit mult numărul cărților ce au fost răspîndite în tot Ardealul.
Dacă pentru început autoritățile habsburgice interziceau aducerea cărților românești din Moldova și Țara Românească, în secolul al XVIII-lea măsurile prohibitive se înăspresc. Astfel, după 1701, cînd în mod forțat o parte a populației române trece la catolicism, autoritățile impun măsuri severe menite să rupă relațiile românilor din Ardeal cu frații lor de peste munți. Refuzul cărturarilor ardeleni de a tipări și răspîndi printre români cărți impuse de cercurile catolice s-a soldat cu închiderea tipografiei de la Alba-Iulia, singura care la acea vreme tipărea și răspîndea în Transilvania cărți în limba română. Drept urmare a interdicției sînt aduse tot mai multe cărți de peste munți, din Moldova și Muntenia, unde centrele tipografice erau mult mai dezvoltate datorită susținerii lor direct de către domnitori, așa încît, în ciuda restricțiilor grănicerești, în Transilvania pătrund sute de cărți românești. Biserica Catolică și Curtea Imperială de la Viena, simțindu-se amenințate de pătrunderea în conștiința românilor ardeleni a ideii de unitate națională, ca urmare a circulației cărților, sporesc măsurile de securitate și-i pedepsesc pe cei care dețin cărți românești. în anul 1725, Soborul Bisericii Unite ia ca primă măsură confiscarea „Cărții de învățătură”, tipărită la Rîmnic, la 1724: „…fie de la mirean, fie de la popă, de la toți să se ia”. Urmează Decretul Imperial din 23 noiembrie 1746, care interzice importul de carte din Muntenia și cere confiscarea și distrugerea celor găsite. în anul următor, „Decretul” se repeta interzicînd „cărți schimnice” și din Moldova. La 5 mai 1748 oficiilor vamale imperiale de la frontieră li se ordona reținerea cărților ce aparțin „schismaticilor” (așa erau numiți ortodocșii) ce vin din afară și „să fie date iezuiților” spre a fi cenzurate. Prigoana cărții românești în Transilvania continuă cu și mai multă îndîrjire, căci la 1768 un alt „Decret Imperial” interzicea pătrunderea în Ardeal a cărților aduse din Rusia, țară de asemeni ortodoxă. Deși riscurile erau mari, și în pofida tuturor restricțiilor, cartea românească provenită din Moldova și Muntenia pătrunde mai intens în Transilvania. Este citat săteanul Nicolae Prida, din Lozna-Sălaj, care a adus din Moldova „Evanghelia” în limba română, mărturisind: „…cu mare frică am trecut-o prin vamă”. (Pavel COROItrița-Năsăud, „Biblia” de la 1688 a lui Șerban Cantacuzino s-a vîndut pe 40 de oi cu tot cu miei

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!