Dați-mi aurul înapoi!

sau

în război cu BNR pentru aurul furat de comuniști

sau

Un rrom analfabet s-a luat la trîntă cu BNR
• deși nu știe să scrie și să citească, Ilie Mihai a dat în judecată Banca Națională a Românei pe motiv că refuză să-i pună la dispoziție informații cu privire la obiectele de metale prețioase care i-au fost confiscate de comuniști n bărbatul susține că are de primit șapte ducați de aur, de aproape 100 de grame n el nu știe să citească și să scrie și crede că din această cauză, ca și pentru faptul că este țigan nomad, autoritățile îl ignoră și nu-i fac dreptate

Ilie Mihai este un bărbat impozant, tare mîndru că povestea lui a intrat în atenția ziarelor. âși bombează pieptul cînd îi fac fotografii și-i alungă cît colo pe ceilalți, bărbați și femei, care mă înconjuraseră curioși. „Ce-i luați sufletul, măi?! Hai, că vorbim pe rînd, dacă vrea să vorbească și cu voi”, le spune el celorlalți, apoi o dă pe țigănește mai aspru. Cu mine vorbește politicos, sau așa cum înțelege el politețea, spunînd „săru’ mîna” la fiecare propoziție. A venit cu dosarul și cu „hărțile” pe care le deține și care îi atestă calitatea de fost deținător al unor mici comori: ducați de aur austrieci, care făceau parte din salbele femeilor din familie. „Eu sînt țigan, doamnă, săru’mîna, nu rrom, nici alte nații cum ne tot botează lumea. Eu așa mă știu, și așa să-mi spuneți, că mie nu mi-e rușine”, a ținut să-și precizeze bărbatul poziția cu privire la rasism și la dreptul de a fi numiți rromi, ca să nu se simtă insultați dacă le spui țigani.

Șapte ducați austrieci

Bărbatul se așează mai comod pe scaun și începe să-mi povestească despre chinurile și torturile îndurate pe vremea comuniștilor de la milițieni. „Ne strîngeau noaptea pe la două în autobuze și ne băteau pînă ieșea sîngele din piele și făceam pe noi. Căutau aurul. Ne puneau cu degetele în țîțîna ușii și ni le strîngeau pînă se auzeau oasele trosnind. Le mai dădeam un ban, ne mai lăsau în pace o vreme. Apoi, o luau de la capăt. Așa mi-au luat, mie și tatei, destui cocoșei. Ne-au luat mult aur, dar pentru mulți bani de aur nu avem acte. Eu nu sînt prost, chiar dacă nu știu să scriu și să citesc, și știu că nu-mi poate da nimeni înapoi aur dacă nu am acte. Dar măcar pe cel pentru care am acte, șapte bucăți, să mi-l dea înapoi. Sau, asta, cum se zice, pogobiri în bani”, spune Ilie spre nedumerirea mea. Apoi, după un oarecare efort, pricep că era vorba despre despăgubirile bănești la care au dreptul cei care nu-și pot recupera obiectele în natură. „Așa, despăgubiri, săru’ mîna, cum li zîciți dumneavoastră. Pentru durerea mea, pentru suferința pe care am îndurat-o. Că, uite, degetele mele, cum au rămas țapene și cocîrjate de cînd mi le-au rupt milițienii în țîțîna ușii”, îmi arată omul degetele deformate.
Privesc spre primarul comunei, Cosma Fănică, parcă nevenindu-mi să cred. „E adevărat! Eu eram vecin cu ei și tot ceea ce povestește despre cum îi încărcau noaptea în autobuze și cum le rupeau degetele în ușă sînt lucruri care se întîmplau chiar mai aproape decît vă imaginați, cu cîțiva ani înainte de revoluție. Nu sînt chiar atît de îndepărtate acele vremuri”, spune primarul cu privirea pierdută pe fereastră. Iar Ilie își continuă povestea și spune că cei șapte ducați de aur pentru care are „hărți” au aproape 100 de grame.

15 ani de procese și corespondență cu BNR

Imediat după revoluție, cînd rromii au început să-și primească înapoi aurul confiscat ilegal de comuniști, a făcut și Ilie Mihai primele demersuri. Doar că acțiunea lui nu are mari șanse să fie încununată de succes, atîta vreme cît în scriptele BNR nu figurează decît două monede, ducați de aur austrieci, înregistrate pe numele tatălui lui. „Dintre acestea, una a fost restituită de BNR la Inspectoratul Județean de Poliție pe 9 august 1990, iar una i-a fost restituită în 1991. Prin acțiunea sa, reclamantul solicită „hărțile” (documentele) de care s-ar putea folosi în instanță. Ținem să precizăm că printre obligațiile noastre nu revine și sarcina arhivării de „hărți” referitoare la confiscarea aurului de la persoanele fizice”, se spune într-o adresă a BNR, sucursala București, locul unde să păstrează obiectele de metal prețios, din 2003, și arhivele care privesc aceste obiecte.
„Nu mi-au dat nimic, nici un ducat. Mult aur a rămas la milițieni, că mi-l luau fără acte. Uite acuma, cei de la bancă spun că l-au dat înapoi la poliție. Păi, unde-i?! Că la mine n-a ajuns. Și nici „hărțile”, săru’ mîna, nu vor să mi le dea, ca să-mi cer și eu dreptul”, spune Ilie Mihai, fluturînd un dosar plin de copii după documentele depuse la dosarul în care a dat în judecată BNR. El s-a folosit în demersul său de prevederile Legii liberului acces la informațiile publice, una de care profită extrem de puțini români. Legea este uzitată în general de ziariști, atunci cînd instituțiile statului refuză să facă publice informații de ordin public, accesibile oricui. Acum, Ilie așteaptă plin de speranță ca judecătorii să-i dea dreptate. între timp, cererile lui atașate la dosar sînt scrise extrem de îngrijit de o mînă delicată de copil, foarte atent la caligrafie. L-am întrebat pe Ilie Mihai cine-l ajută în demersul său, cine-i dictează conținutul cererilor și al petițiilor pe care le face. N-a vrut să-și divulge sfătuitorul. „Ei, cineva diștept, doamnă!”, au fost singurele lui cuvinte. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!