Din minele de la Comănești a rămas doar amintirea

Lupta pentru ziua de mîine
• exploatarea a fost închisă definitiv la 1 iunie 2005 n unitatea este astăzi în faza de închidere a subteranului și ecologizare a suprafeței n ca să supraviețuiască, foștii mineri s-au apucat de agricultură și apicultură n cei mai mulți se plîng, însă, că o duc de pe o zi pe alta

«Un boier ieșean scotea cărbune din comuna Comănești» explica prima atestare documentară, datată 1836, a Exploatării Miniere de la Comănești (EMC). 170 de ani mai tîrziu, din mineritul băcăuan a rămas doar amintirea, drama disponibilizaților și regresul comunității văduvite de resursa care-i justifica existența. La început de 2006, incinta pustie care altădată răsuna de vocile minerilor a devenit teritoriul maidanezilor și al cîtorva salariați din personalul administrativ, în frunte cu directorul Constantin Poiană.
în 1990, EMC avea 5.000 de salariați. Astăzi mai lucrează acolo doar 14. „Cauza esențială a deciziei de încetare a producției o constituie rezultatele economice slabe, consecința diferenței între prețul de extragere al cărbunelui, evaluat actualmente la 250 lei tona, și cel de desfacere, de numai 65 lei. Din cauza datoriilor la stat, de peste 10.000.000 lei, întregul patrimoniu al unității a fost pus sub sechestru de Finanțele Publice”, a explicat Poiană. închiderea minelor s-a oficializat la 1 iunie anul trecut, cînd au fost puși pe liber cei 210 mineri rămași, dar și 50 de membri ai personalului administrativ. Potrivit datelor furnizate de șeful EMC și de Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă (AJOFM) Bacău, oamenii căzuți victime disponibilizării au beneficiat de indemnizația de șomaj de 250 de lei pe lună, de 15.000 lei în mînă, primiți la plecare, și de un salariu mediu net lunar de 640 de lei, din care s-a scăzut ajutorul de șomer. De la Societatea Națională a Cărbunelui, concediații au mai primit în mînă cîte două salarii medii. în octombrie, unitatea rămasă cu 14 salariați a demarat operațiunea de închidere și ecologizare, adică retragerea tuturor echipamentelor din subteran și umplerea galeriilor, urmată de amenajarea teritoriului pentru circuitul forestier ori agricol. Procesul se va încheia în patru-cinci ani și va implica cîteva zeci de persoane dintre disponibilizați. Cît despre pavilionul administrativ, acesta urmează a fi utilizat pentru ateliere sau sedii de firme.

Prezent sumbru, viitor cu vise

Siliți să abandoneze subteranul în care coborîseră o viață, concediații încearcă să supraviețuiască cum pot, într-un oraș aproape mort. Cei tineri au plecat să muncească în străinătate, altora vîrsta le-a permis să iasă la pensie, unii mai norocoși au prins cîte un post în industria lemnului, alții se descurcă din agricultură și din creșterea animalelor. Am reușit să stăm de vorbă cu unul dintre foștii mineri, care, după 38 de ani de activitate în subteran, trăiește azi din grădinărit și din banii cîștigați de soție. „Din fericire, primesc, încă, bani de la mină. Nu știu, însă, ce voi face cînd se termină și ăștia, că am în întreținere un elev și o bătrînă, și numai soția are loc de muncă. Mă ocup de agricultură, dar pentru nevoile proprii și nu pentru comerț”, ne-a explicat fostul maistru Ciprian Lazăr. Despre un coleg al său, inginerul Emil Micu, am aflat că s-a profilat pe albinărit, hobby devenit astfel o veritabilă sursă de venit.
Aproape singur în pavilionul administrativ, Constantin Poiană și-a exprimat totuși speranța într-o renaștere a mineritului în zonă. „Se știe că rezervele mondiale de cărbune acoperă 450 de ani, în timp ce cele de petrol și gaze, doar 150. Personal, cred că, în cel mult 15 ani, în zonă se va pune din nou problema mineritului”, a încheiat el. (Alin LEANCĂ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!