Jurnalul unui outsider

Procurorii pot fi arestați?

Ioan NEACȘU

Niște procurori cer ca domnul Dinu Patriciu să fie arestat și doar vicii de procedură întîrzie acest atentat la drepturile pe care un om liber ar trebui să le aibă într-o societate democratică. Alți procurori ordonă percheziții la domiciliul domnului Adrian Năstase pe motive ridicole și doar solidaritatea celor din Parlament amînă acest act. La Focșani procurorii arestează cu mare tămbălău, cu mascați și tot tacîmul, un ziarist, iar altuia i se umblă în calculator pentru a găsi informațiile militare cu ștampila „Strict secret” pe care ziarele „Ziua” și „România liberă” nu numai că nu le-au publicat, dar le-au și transmis conducerii armatei, de unde probabil provin. Ziaristul arestat pentru zece zile este eliberat a doua zi. Pe cine va da el în judecată acum, pentru a primi despăgubirile pe care le presupun violențele la care a fost supus? Tot acest circ este făcut în scopul construirii unei imagini de „luptă” cu corupția, sau este rezultatul unei simple incompetențe?
Eu cred că nici una, nici alta. Aceste abuzuri sînt rezultatul mentalității criptocomuniste potrivit căreia procuratura taie și spînzură fără să dea seamă nimănui pentru ce face. Codul de procedură penală este vechi de aproape patruzeci de ani; este codul după care acționa una dintre cele mai importante instituții de represiune ale statului totalitar. Poate chiar înaintea Constituției, acest cod ar fi trebuit revizuit, după cum ar fi trebuit reformată din temelii instituția. Faptul că a fost botezată „Parchet” nu a schimbat mare lucru. Mentalitatea procurorului a rămas tot aceea că este mai presus de lege, chiar mai presus de Puterea judecătorească. Este, în schimb, în serviciul „Partidului”, face dosare după cum i se comandă, știind că în justiție nu pierde, oricît de absurde ar fi argumentele sale. Poate hotărî neînceperea urmăririi penale, fără să-și justifice hotărîrea. Poate dispune arestarea cuiva, fără motiv, poate hărțui, lăsînd oamenii să aștepte ore întregi pe holuri sau desfășurînd interogatorii maraton, poate distruge probe sau poate inventa probe, pînă dosarul iese cum trebuie, ori poate lungi la infinit instrucția, pînă cînd faptele se prescriu. Înainte de decembrie ’89 statul nu putea pierde într-un proces cu un cetățean oarecare, indiferent de cîtă dreptate avea acesta. Acum cincisprezece ani eu am dat în judecată Poliția pentru o amendă banală. Am atras atenția atunci prin presă că vreau doar să dovedesc faptul că Poliția poate pierde un proces. Aproape un an nu s-a prezentat nimeni la nici un termen, pînă am solicitat ca Poliția să fie adusă cu… Poliția! Cînd mi s-a dat, în sfîrșit, dreptate, am cerut ca ziarul care mă ironizase pentru acest proces să-mi dea un drept la replică. Nu mi-a dat, a scris doar cîteva rînduri în bătaie de joc. Eu am făcut însă gestul cu un scop educativ: doream să le arăt băcăuanilor că nu trebuie să se mai teamă de instituții, că ele sînt în serviciul contribuabililor, nu invers! Am cerut în continuare Procuraturii să-l cerceteze pe șeful Poliției pentru abuz în funcție, motivul fiind tocmai felul în care instituția pe care o conducea a înțeles să respecte Justiția. Am primit o adresă foarte scurtă, fără nici o explicație, în care eram informat că… NUP!
Procurorii de acum nu-s mult diferiți de cei din urmă cu cincisprezece ani. Ei nu au conștiința faptului că sînt „avocații statului”, ca pe vremea lui Caragiale, că în fața instanței de judecată, de la Judecătorie pînă la Curtea Supremă de Justiție, ei sînt egali cu colegii lor care-i reprezintă pe învinuiți. Din păcate, Procuratura este încă percepută ca teribila instituție de represiune care era pe vremuri și oamenilor le este groaznic de frică de ea. Este bine ca hoților și criminalilor să le fie frică, dar să le fie frică de Lege, nu de avocatul statului, sau de șeful de partid care la un moment dat este „Statul”. Este legitimă arestarea cuiva care într-un fel sau altul ar putea influența ancheta, dar cine-l arestează pe „avocatul statului” care sustrage probe din dosar (dosarul este pe mîna lui!), care face presiuni asupra martorilor (mai ales minori!) pentru a obține declarațiile incriminatorii necesare dosarului, care pune la dispoziția presei sau chiar a concurenței informații din dosar menite să aducă prejudicii incalculabile, care dispune arestări inutile atentînd la drepturile unui om liber și care pînă la pronunțarea unei sentințe definitive este nevinovat? Dacă domnul Dinu Patriciu obține sutele de milioane de dolari pe care le-a cerut despăgubiri pentru scurgerile de date spre concurență, care-i procurorul care le va plăti? Sau vom plăti tot noi toți, cum am mai plătit pentru zeci de procese pierdute la CEDO sau la alte instanțe internaționale, pentru care „procurorii” temuți în România nu-s decît avocați mai convingători sau mai puțin convingători decît colegii lor care apără partea adversă.
„Tovarășii” domnului Ion Iliescu doresc să păstreze mai departe Parchetul sub umbrela Puterii judecătorești, astfel încît procurorul să fie „mai egal” decît avocatul în fața instanței. Ăsta este sensul opoziției față de transformarea PNA-ului în DNA. Nu vor să conceapă faptul că Ministerul Public este „avocatul statului”, că face parte din Executiv, ca și Poliția. Art 131 din Constituție spune clar că activitatea procurorilor se desfășoară „sub autoritatea ministrului justiției”. Discuția făcută de parlamentarii PSD este, deci, neconstituțională. Eu cred că, dimpotrivă, ar trebui să se sublinieze și mai mult caracterul de organe de anchetă al parchetelor, ba chiar ar trebui stabilite reguli de confidențialitate a anchetelor, dar pentru asta este nevoie de adoptarea cît mai rapidă a Codului de procedură penală. Atunci poate vom afla și care este răspunderea procurorului, civilă și penală, cine plătește oalele sparte de el, în ce condiții poate el aresta, dar și în ce condiții poate fi el însuși arestat!te inventa probe, pînă dosarul

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!