Afinitatea este o relație afectivă pozitivă: de simpatie, de atracție reciprocă, determinată de corespondența psihologică între două sau mai multe …

în-fățișări

AFINITATE

Afinitatea este o relație afectivă pozitivă: de simpatie, de atracție reciprocă, determinată de corespondența psihologică între două sau mai multe persoane, de apropierea și „înrudirea” lor spirituală. Relațiile de afinitate se nasc, cu unele excepții, între indivizi caracterizați prin vîrstă, sex, poziție socială, sentimente, aspirații și idei asemănătoare. în raporturile individ – grup afinitatea se instituie și ca sentiment al apartenenței lor la o anumită colectivitate – familie, clasă, naționalitate, categorie socioprofesională etc.

– Apa trage la matcă și omul la teapă
– Cei ce se potrivesc / Lesne se-mprietenesc
– Cine se aseamănă se adună
– Cine se iubește / în tot locul se-ntîlnește
– Cioară lîngă cioară trage, / Alte păsări nu-i sunt drage
– Cioară lîngă cioară zboară
– Corb la corb nu-și scoate ochii
– De nu te cunoșteam / La tine nu veneam
– Fiecare trage acolo unde cunoaște
– Fie pîinea cît de bună, / Nu-i bună-n țară străină
– Fie pîinea cît de proastă / Tot se cheamă țara noastră.

Fără a avea gradul de elaborare al altor producții similare lor, formulele sapiențale oferite de ilustrarea noțiunii în discuție surprind, în consonanță deplină cu mari spirite ale lumii, precum Democrit, Platon, Pliniu cel Tânăr, Sallustiu, Cicero, Zenon etc., și cu literatura de specialitate, un lucru esențial: asemănarea ca premisă și condiție fundamentală a simpatiei și atracției reciproce, a agregării indivizilor și afilierii lor selective la un grup sau colectivitate. Aproape s-ar putea spune că așa cum „egalitatea este condiția prieteniei”, tot astfel asemănarea întru obiceiuri, moravuri, idei, statute și roluri etc. este condiția afinității. în aceeași ordine de idei, cercetări recente de antropologie au semnalat faptul că în întemeierea cuplurilor maritale bărbații și femeile se îndreaptă cu precădere spre parteneri cît mai asemănători lor din punct de vedere fizic.
Constatarea că ne atașăm, de regulă, de cei care ne seamănă, simt și gîndesc în acord cu noi, au aceleași gusturi cu noi, sau cel puțin par a le avea, conduce firesc la întrebarea: ce ne face să alegem ca partener pe cineva care ne seamănă? Un răspuns plauzibil ni-l oferă filosoful și romanicerul german Cristoph Martin Wieland (1733 – 1813), atunci cînd afirmă că „prietenia se bazează pe cel mai necesar principiu al naturii – pe necesitatea de a ne iubi pe noi înșine în cel ce este mai asemenea cu noi”. Formula pare a implica narcisismul și poate că nu-i departe de adevăr. Este vorba, însă, de un narcisism atenuat, sublimat într-o formă socialmente deziderabilă: iubirea de sine în altul asemănător. Propensiunea către „cei mai asemenea cu noi” este determinată nu numai de mobilurile noastre interne, ci și de valențele pe care aceștia, indivizi sau grupuri, le prezintă pentru noi. Astfel, în virtutea modelului cultural creat de societate, imaginea altuia asemănător, în ambele ipostaze amintite, semnifică pentru orice ins socializat cvasicertitudinea compatibilității psihologice și sociale, a înțelegerii, acceptării și confirmării de sine, a confortului psihic în relațiile interumane. (Virgil MOCANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!