Varietăți critice

Zăpezi murdare

Constantin CĂLIN

Supraviețuiesc urît, în vălătuci disgrațioși și cruste zoioase, pe marginea șoselelor, pe sub garduri sau prin locuri dosnice, umbroase. Ori de cîte ori trec pe lîngă ele îmi provoacă repulsie. Sînt zdrențele iernii, uzate, irecuperabile. Dar în același timp mă și întristează. âmi amintesc că, inexorabil, mai devreme sau mai tîrziu, tot ce e alb se maculează, că zăpezile interioare se îmbină cu noxele fiecărei epoci pe care o străbatem. Azi ni se pătează inocența, mîine ne sînt batjocorite idealurile și elanurile, poimîine ni se prăbușesc una cîte una exigențele. Fiecare decepție, fiecare cedare, fiecare eșec e un strop de otravă și negreață. Astfel, concentrată sau difuză, mizeria ne subminează și ne ocupă sufletele. Nu-i rezistă nici o redută. O văd triumfătoare în instituții și în oameni.

Apropo de cele de mai sus, o zăpadă murdară, bătucită, indisolubilă îmi evocă în ultima vreme Justiția. Suprasolicitată, ea a dezamăgit în numeroase rînduri de-a lungul perioadei postdecembriste, căci, în ciuda blazonului de independență, a funcționat mereu de conivență cu Puterea. în loc să le elimine, a congelat enigmele și minciunile acesteia. în probleme importante, adevărul a stagnat, iar dreptatea a fost umilită, batjocorită, călcată în picioare. Mă întreb, însă, cum să se ajungă la adevăr cîtă vreme mentalitatea actuală îi privilegiază pe avocați și nu pe procurori. Ne plac mai mult inventatorii de chichițe, cîrciocarii, decît acuzatorii, scormonitorii în haldele de fapte necinstite. Chiar și judecătorii îi favorizează adesea pe primii, căci au, nemărturisit, un complex față de ei. Cert, avocații le sînt superiori cantitativ și calitativ prin experiență, mobilitate și îndrăzneală. Abilitatea lor întrece nu o dată determinarea celorlalte părți, altminteri cum ar putea să răstoarne atîtea hotărîri ale instanțelor! Se știe, însă, că pe avocați nu-i interesează dreptatea, ci propriul lor succes. N-au scrupule cînd își propun să-l obțină. Celebritatea lor devine cu atît mai mare cu cît reușesc „imposibilul”. Blocarea unei acțiuni, o scoatere din arest, evitarea unei condamnări, o grațiere etc. aduc clientelă și, bineînțeles, bani, foarte mulți bani. La rîndul său, și judecătorul nu prea sigur pe sine, incompetent, fricos sau influențabil face inutil zelul procurorilor. Nu trebuie să stai prin sălile tribunalelor și să faci cronică judiciară ca să-ți dai seama că există o criză de „resurse umane” la acest palier al Justiției. Mai simplu spus: lipsesc magistrații. De aceea, cînd un acuzat declară nonșalant că „are încredere în Justiție”, el se bazează pe această slăbiciune a sistemului. Vorbele lui au următorul substrat: o Justiție fără autoritate, care nu stă pe picioarele proprii, oscilantă (cînd excesivă, cînd timidă), nu poate da verdicte sigure. Lucrate ani și ani, eșafodajele acuzărilor se dărîmă uneori într-o singură zi; mai repede: într-un sfert de oră! Pare ciudat, dar nu e. Dosarul unor dosare ar arăta clar că aproape toate ezitările și eșecurile s-au produs în fața celor bogați. Da, „Justiția își face treaba” mai ales în legătură cu cei săraci! Cînd e în prezența celor cu „dare de mînă” se încurcă în „proceduri”. Sacralizarea acestora, plus unele calcule politice, duce la tergiversări, simulări, escamotări și, finalmente, la chixuri răsunătoare. E posibilă o ieșire din această situație? Fără îndoială,- dacă s-ar ține seama de fapte și nu de persoane. Și, evident, cu procurori animați de fanatismul adevărului și cu judecători devotați magistraturii, dezinteresați de orice altceva înafară de exercitarea corectă a rolului lor. Cu personalități puternice, nu cu slugi fără conștiință, viclene. Cu eroi, nu cu inși scoși parcă din anecdote și caricaturi.

E, oare, o insolență să judeci Justiția? Nu. Dimpotrivă, consider că e o datorie, deoarece (am în vedere întîmplări vechi și recente) ineficacitatea ei se răsfrînge asupra tuturor, deci inclusiv asupra celor care n-au avut niciodată de a face cu tribunalele. Motivul e simplu: legalitatea asigură sănătatea unei societăți; nedreptățile o îmbolnăvesc și o divizează. Se uită că sentințele judecătorești, mai ales în cazurile care au agitat opinia publică, au o mare importanță morală și pedagogică. Fermitatea lor dă încredere, consolidează sufletește, risipește angoasele. Dă învățături de minte și directive de viață. în schimb, inconsecvențele, dublele măsuri, jocul de-a alba-neagra dezamăgesc, derutează, indignează. Respectul se preface în dispreț. Obișnuit cu imaginea ei clasică, nobilă, senină, mi se pare inadmisibil ca Justiția să se lase asimilată cu circul. Ca să redevină ce-a fost, ea trebuie să-și apere cu rigoare demnitatea profesională. Să amintească statuile și coloanele albe, nu zăpezile murdare și cețurile gri, compacte. Farmaciile (care excelează în preciziune), nu zarafiile.telă și, bineînțeles, bani, foarte mulți bani. La rîndul său, și judecătorul nu prea sigur pe sine, incompetent,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!