Din tainele celui mai bătrîn bijutier din Bacău

Meșteșterul de 24 de carate

• în cei peste 40 de ani de cînd practică această meserie, Dumitru Isăcescu, cel mai vechi bijutier din Bacău, a sfărîmat sau topit sute de kilograme de aur n cel puțin un sfert dintre femeile din Bacău poartă un inel, o brățară, un cercel, o verighetă sau un colier ieșit din mîinile meșterului n înainte de 1989, era unul dintre cei mai bine plătiți oameni din Bacău, însă și stresul în care stătea era unul pe măsură n era de ajuns să nu poată justifica un praf de aur, pentru ca a doua zi să fie trimis la răcoare n marele său regret este că priceperea bijutierilor, transformată în artă de cei cu patimă pentru meserie, e pe cale să se piardă n fiii săi nu i-au călcat pe urme

Despre acest meșteșug se spune că este unul dintre cele mai vechi. Cîtă vreme vor exista femei care să poarte podoabe vor exista și bijutieri, care să le făurească. Așa că, fie și teoretic, meseria asta nu are nici o șansă să dispară. Că lucrurile nu stau tocmai așa, ne-o demonstrează ceea ce se întîmplă astăzi cu puținii bijutieri care au mai rămas în Bacău. Clienți care să fie în stare să prețuiască la adevărata ei valoare o bijuterie fabricată manual sînt din ce în ce mai puțini. Inele pentru care altădată se trudea vreme de o săptămînă sînt fabricate acum pe bandă rulantă de mașinării supersofisticate, așa că aducerea pe lume a unei bijuterii a depășit stadiul de meșteșug. Nici unul dintre inelele scuipate de complicatele mașinării nu răspîndește, însă, acea căldură pe care o degajă o bijuterie fabricată manual. Un meșter bijutier lasă cîte o părticică din sufletul său în inelul, brățara sau colierul care îi ies din mînă, așa că și cel care le va purta va simți, de fiecare dată, o emoție aparte. „Pentru asta trebuie, însă, și un anumit soi de boierie din partea oamenilor”, spune, plin de tîlc, Dumitru Isăcescu. Recunoscut în breasla sa ca fiind cel mai bătrîn bijutier din Bacău, meșterul Isăcescu are un anumit fel al lui de a privi viața. Nu-i de ajuns că ai averi multe, să te plimbi în mașini scumpe și să ai atîția bani că nici să nu știi ce să faci cu ei, dacă nu știi să prețuiești lucrurile pe care alții nu sînt în stare să le vadă. „Sînt în lumea asta mii, sute de mii, milioane de oameni bogați. Boieri, însă, cu adevărat, sînt numai cîțiva dintre ei. Mă uit și la oamenii care vin la mine în magazin. Cineva care are buzunarul plin de bani vine, alege bijuteria care-i mai mare, achită și pleacă. Ăia care-s mai boieri, se uită la lucrătură, caută un anumit model, admiră o anumită șerpuire a unei linii, sînt atenți la cu totul alte lucruri decît la preț. Dacă le place ceva, cumpără fără să se tocmească. Știu să aprecieze valoarea unui obiect de aur și dincolo de gramaj. Frumos este că, în toată viața mea, am văzut mai mulți boieri printre oamenii mai săraci decît printre cei cu stare”, mai povestește meșterul Isăcescu.

Bijuterii făcute din penițe

âși frămîntă mîinile în timp ce vorbește. Se pune greu pe istorisit, dar și cînd începe să scape din frîu amintirile nu mai poate să le oprească. Cel mai mult îi place să povestească despre felul în care se făcea meseria asta acum 20 – 30 de ani. La un inel lucrau și trei-patru oameni. Mai întîi venea giuvaergiul, care prelucra obiectul. Apoi, venea rîndul gravorului, care modela, milimetru cu milimetru, un anumit desen. Din mîinile gravorului, bijuteria ajungea la țintuitor, care îi monta pietrele prețioase. De aici era luată de cizelor, care îi dădea luciul final. Erau bijuterii mai simple, care se făceau în cîteva ceasuri, dar și altele mai complicate, la care se lucra și cîteva luni. Mai greu era, însă, cu procuratul aurului. „Erau ani grei, e adevărat. Nici o persoană fizică nu avea cum să scoată aur la comercializare, iar atunci cînd aveai o bijuterie trebuia să demonstrezi cu acte cum a ajuns la tine. însă, cine își dorea să aibă cu adevărat o bijuterie, o avea. Nu te oprea nimeni dacă te întorceai dintr-o excursie să nu intri în țară cu un lănțișor sau un inel. Nu îți plăcea modelul, veneai la bijutier și îți făceai altceva din ceea ce ai cumpărat. Totul era să nu faci speculă. Au fost ani în care se aduceau la topit și penițele din aur. Aveam clienți care mergeau la librărie, cumpărau cîte zece – cinsprezece stilouri și veneau cu penițele la prelucrat. Mai greu era pentru mine că trebuia să strîng fiecare firicel care îmi cădea în poală la șlefuit. Un gram dacă nu îmi ieșea, la sfîrșit de lună, nu mai dormeam acasă lîngă soție, ci într-un loc mult mai răcoros. Mulțumesc lui Dumnezeu, în 40 de ani de meserie, nu am pățit-o. Am, însă, colegi care au făcut pușcărie numai pentru că au primit un inel la lipit fără să îl înregistreze prin casă”, răsuflă, ușurat, bătrînul bijutier.

Darul lui de nuntă: o pereche de cercei cumpărați

în cei peste patruzeci de ani de cînd face meseria asta a învățat să facă o bijuterie de la un capăt la altul. Nu are nevoie nici de giuvaergiu, nici de gravor, nici de țintuitor, nici de cizelar. Face el lucrul, de la un capăt la altul, iar cu ceea ce-i iese de sub mînă nu îi este niciodată rușine. „Uite, dragonul ăsta eu l-am făcut, din imaginația mea. Și filigranul de pe verigheta asta tot eu l-am gîndit. Așa mi-a spus mie sufletul să îl fac și așa l-am făcut. Nu-i deloc simplu să îți imaginezi modele care să se poată preta să fie gravate pe metal. Ține și de imaginația pe care o ai, dar și de ceea ce înveți de la alții. Iar pentru mine, dincolo de meșterii pe care i-am avut cînd am intrat în meserie, cei mai buni profesori mi-au fost clienții. Pe la mijlocul anilor ’60, au început să îmi vină în atelier bijuterii vechi de familie, care erau adevărate obiecte de artă. Văduve de medici, de profesori, de militari, veneau să își repare vechile bijuterii, pentru a le putea da drept zestre nepoților lor. Erau femei umblate prin lume, care au văzut în viața lor, în mari magazine de prin Paris sau Viena, de zece ori mai multe bijuterii de cît văzusem eu pînă atunci. âmi aduc aminte că de la o astfel de doamnă am cumpărat și eu niște cercei cu safire, pe care i-am dăruit, mai apoi, viitoarei mele soții. Erau niște cercei eleganți, cu safire, pe care doamna respectivă i-a adus la mine ca să îi curăț. Voia să îi vîndă și spera să scoată un preț mai bun dacă o să mai șteargă puțin din patina care s-a așezat pe ei. Mi-a sărit inima cînd i-am văzut și m-am gîndit imediat cît de bine i-ar fi stat Marietei mele cu ei. N-am îndrăznit atunci să îi spun doamnei că aș vrea să îi cumpăr. M-am dus în atelier, i-am curățat, și, abia cînd a venit după ei, am întrebat-o dacă nu mi-i vinde mie. Rău am făcut că nu i-am cerut lucru ăsta de prima dată. Cînd a văzut doamna cît au ieșit cerceii de frumoși, mi-a cerut cu cîteva sute de lei mai mult decît vroia să îi vîndă inițial. Pînă la urmă i-am cumpărat, dar nu mi-a părut rău. Marieta are și acum cerceii aceia, iar acum sînt parcă și mai frumoși”, zîmbește meșterul Isăcescu.

Taina meșterului bijutier

Pe măsură ce vorbește, scoate de prin sertare cîteva dintre bijuteriile de care nu a l-a lăsat sufletul să se despartă. Cînd nu găsește ceea ce caută, își cheamă în ajutor soția. „Am încredere în ea. Dacă nu aș fi avut, nu ne-am fi descurcat în domeniul ăsta atîția ani. Din ’72, de cînd ne-am căsătorit, soția mea a stat întotdeauna în față, la primire, iar eu am stat în atelier și mi-am făcut treaba. Dacă nu aveam încredere unul în altul nu reușeam să ajungem acum la pensie din meseria asta. în anii ăștia am avut în atelierul meu zeci de meșteri, dar încredere ca în Margareta nu am avut în nimeni „, se destăinuie meșterul bijutier, în timp ce dă deoparte draperia de catifea din spatele tejghelei, pentru a ne arăta atelierul. Atmosfera de aici este sumbră, în contrast izbitor cu strălucirea răspîndită de bijuteriile expuse la vînzare, în magazin. A fi bijutier înseamnă să stăpînești bine și unelte precum cleștele sau ciocanul, așa că atelierul seamănă mai mult cu cel al unui lăcătuș. „Ca să fii un bun bijutier, trebuie să stăpînești și tainele meseriei, ca un bun meștesugar, dar să fii și artist. Să știi cum să prinzi o piatră într-un inel sau cercel, să știi și care piatră se potrivește la un anumit model și să poți sfătui clienții ce anume s-ar potrivi fizionomiei lor, un anume model de cercei; iar la forma degetelor lor, un anumit tip de inel. Pentru că o bijuterie, oricît ar fi de frumoasă, nu se potrivește la toată lumea la fel. Iar bijuteriile spun multe despre omul care le poartă. Bijuteriile trebuie purtate ca un obiect cu totul special, nu în fiecare ceas al zilei, la spălat vase sau sterș praful”, ne luminează bijutierul. Dincolo de îndemînare și simț artistic, un bijutier trebuie să aibă și multă răbdare, pentru a-și putea face meseria. De pe masa sa din atelier nu lipsesc lupa, penseta, cleștii speciali, cu ghearele foarte fine, subțiri, balanțele cu greutăți liliputane, care măsoară subdiviziunile gramului. Cu ajutorul alcoolului, aurul prelucrat se răcește, pentru că dacă ar fi aruncat direct în apă rece s-ar face casant. Iar cu acid diluat se curăță aurul înnegrit, ajungînd de la un cenușiu murdar la galbenul cel strălucitor ce stîrnește dorințele.
Drumul parcurs de aurul brut pînă la bijuterie e complicat. Metalul se topește la peste o mie de grade Celsius, apoi se așează la răcit, în diverse forme, unde se transformă în lingouri. Nu precum lingourile mari, din seifurile băncilor, ci de mai mici dimensiuni. Apoi, într-un laminor special, aurul este tras în bare sau fire foarte subțiri, ca un fir de paianjen. De regulă, aurul adus la prelucrat are 14 carate, iar în funcție de compoziția aliajului, aurul are diverse culori. Cea mai dificila operațiune la o bijuterie rămîne, însă, gravarea.

Nemurirea naște din sudoarea sufletului

Din puținii bijutieri rămași în Bacău, Dumitru Isăcescu este singurul care se încumetă să facă gravură în aur. „E o muncă extrem de complicată. âți trebuie răbdare de fier, să stai cîteva ceasuri doar pentru a face o frunzuliță, să spunem, de doi – trei milimetri. în ’90, cînd am putut ieși prima oară din țară, în alte țări decît cele din blocul comunist, am fost în Israel. Acolo am văzut prima dată vitrine în care erau depozitate, la un loc, sute de kilograme de aur, cam cît îmi trecuse mie prin mînă într-o viață. Tot acolo am văzut și bijuterii cu modele asemănătoare cu ceea ce făceam eu acasă. Numai că eu munceam două săptămîni ca să le fac, iar acolo erau scoase dintr-o mașinărie complicată în două secunde. Am simțit că mi se pune un cui în suflet. «Gata!», mi-am zis. De meșteri ca noi o să fie din ce în ce mai puțin nevoie, cît există mașinării dintr-astea, ca să facă și ce nici nu gîndești. Cînd m-am uitat, însă, mai bine la acele bijuterii mi-am dat seama că ceea ce am gîndit atunci nu a fost chiar adevărat. Bijuteriile acelea erau ele frumoase, dar nu aveau viață. Fiecare muchie era perfectă, fiecare colț avea același unghi, de la un capăt la altul. Nu simțeai nimic cînd te uitai la acele lucruri. Nu te străbătea același fior pe care îl simți atunci cînd te uiți la un lucru care a fost făcut cu sudoare. Un om care știe să aprecieze cu adevărat valoarea va prefera întodeauna un diamant șlefuit de mînă, unuia finisat la mașină, sau un inel cu gravură manuală, unuia fabricat de cine știe ce mașinărie fără suflet”, își îdezvăluie crezul meșterul Isăcescu. Marele său regret este că nici unul dintre cei doi băieți ai săi nu i-a călcat pe urme. S-au făcut avocați, oameni de afaceri, orice, numai bijutieri nu. Chiar dacă nici unul dintre fiii săi săi nu i-a călcat pe urme, Dumitru Isăcescu știe, însă, un lucru sigur. Cîtă vreme vor mai exista boieri pe lumea asta, va fi nevoie de meșteri care să le făurească obiectele de care mintea, inima și sufletul lor vor avea nevoie. Credință a unui om ale cărui viziuni sînt gravate în aur. (Elena SOLOMON)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!