Masificarea informației și comunicării

* Economicul – ca atragere, combinare și consum de mijloace

Definirea economicului ca teritoriu al practicii (și – prin extensie – și al gîndirii) economice presupune o clarificare a conținutului conceptului de economic. Desigur, cititorii au reținut deja că pun semnul egal între economic și mijloacele apte să ducă la scopuri prestabilite. Dar gama mijloacelor poate fi variată sub raport fenomenal. În opinia mea, toate mijloacele au o structură triadică: substanță, energie, informație. Cele trei componente există deopotrivă în ființa umană, în cărbune, în cărți, în pămînt sau în apă. Totul depinde însă de ponderea în care se află combinate elementele componente, cu rezultatul că sub aspect fenomenologic unele mijloace apar în primul rînd ca informație (de exemplu, procesul de cercetare, de educație etc., altele apar ca fiind interesante sub raport energetic (gaz metan, petrol, cărbune, energie electrică, termică etc.), în timp ce altele intră în raza noastră de interes economic doar, sau în primul rînd ca substanță (exemplu – lemnul pentru construcții, casă de locuit, terenul agricol etc.).
Cred că este utilă o precizare referitoare la grila sau nota în care ar trebui citite cele ce urmează. În primul rînd, gîndirea economică poate fi împărțită în trei mari perioade (istorice): premodernă (pînă la apariția capitalismului liberal promovat de Adam Smith), modernă (toată perioada capitalismului clasic/modern) și postmodernă (după 1950, perioadă denumită de Peter Drucker cu termenul de postcapitalistă). Ca orice periodizare, și aceasta are abaterile și excepțiile sale. Cîteva note caracteristice ale celor trei perioade ar putea ajuta la o citire corectă a diverselor opinii legate de natura și esența economicului. Astfel, premodernitatea era masiv preocupată de dimensiunea materială a economicului: hrană, adăpost, haine. Evident, cele 17 secole de materialism premodern (Aristotel, Xenofon, Platon) și-au lăsat amprente puternice asupra gîndirii economice moderne (unde aș nominaliza patru nume semnificative, dar impregnate de materialism: Smith, Marx, Schumpeter și Samuelson – primul laureat Nobel). Gîndirea modernă are accentul pus pe (sau ar fi trebuit să scoată mai mult în evidență) dimensiunea energetică a economicului. Capitalism – egal motor cu abur plus democrații cantonate în state-națiuni independente. De reținut și de comparat definiția pe care a dat-o Lenin socialismului bolșevic. Socialism – egal puterea sovietică plus electrificarea întregii țări (Rusia). De aici și concluzia că toate dictaturile comuniste nu au fost altceva decît reminiscențe feudale, axate pe materialism și… pe noile tehnologii energetice! În fine, perioada postmodernă este dominată de informație, de comunicare și de servicii nemateriale. Gîndirea (economică) postmodernă este cea care s-a eliberat de tirania materialului (și chiar a energeticului) și care esențializează economicul în servicii cu caracter predominant informațional (educație, sănătate, administrație, management, comunicații, presă, edituri, servicii de informații etc.). Postmodernismul, pe lîngă caracteristicile sale generale (pe care nu le discut aici) are și particularitatea că nu mai are șefi de școli de gîndire, reprezentanți de frunte sau nume celebre). Asistăm la un proces de masificare a informației și comunicării încît este greu să decelezi personalitățile marcante care dau o orientare sau alta în teoria economică. Important este însă să facem cuvenitele nuanțări între gînditorii moderni și postmoderni, precum și între grilele de lectură. Astfel, Marx poate fi citit și în cheie postmodernă, cu rezultate total diferite față de citirea în cheie modernă (materialistă). Am lecturat, recent, o recenzie la lucrarea profesorului american Heilbroner (Filosofii lucrurilor pămîntești). Desigur, cartea era scrisă în cheie modernă, recenzia era în aceeași cheie, dar realitățile contemporane sînt postmoderne. O lectură (și o recenzie) a aceleiași lucrări în cheie postmodernă va genera alte concluzii, probabil cu un grad mai ridicat de actualitate și utilitate.
Partea cea mai delicată în problema gîndirii economicului este aceea că profesorii de Filozofie și de Economie (de Management, de Finanțe, de Contabilitate etc.) sînt în proporție majoritară materialiști. Nici măcar energetiști, dar’mite informatiști, așa cum ar trebui să fim majoritatea dintre noi, acum, în Era informației.
În concluzie, numitorul comun al tuturor mijloacelor este structura triadică a acestora și mutarea accentului dinspre materie (substanță) spre energie și informație. Din păcate, gîndirea economică este prea adesea în urma realităților și nu înaintea lor, așa cum ar fi normal. Totuși, nu pot încheia aceste (concentrate) rînduri fără să amintesc despre un mare economician român de cetățenie americană care a revoluționat gîndirea economică: Nicholas Georgescu – Roegen, de la a cărui naștere s-a împlinit, în februarie, un secol. Fiind anul Roegen (anagramare de la N George) voi reveni asupra contribuțiilor sale. Și o ultimă precizare: consecvent precizării din Ecopolis 2, practica economică se numește Economie, iar teoria economică se numește Economica. În consecință, practicienii din economie se numesc economiști, iar teoreticienii (filosofii) din economie se numesc economicieni. Roegen a fost un mare economician și nu un simplu economist. (Liviu Drugus, Universitatea Bacovia)easta are abaterile și excepțiile sale. Cîteva note

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!