Istorii cu zîmbete

Floarea dragostei…

* Legenda ghiocelului

Județul Bacău pare a fi un loc al legendelor. Cele mai multe dintre acestea au ca subiecte apariția primăverii. Iată „Legenda Ghiocelului și Aurorei”, spusă pe Valea Berheciului și culeasă prin 1930 de preotul E. Solnyoi, legendă căreia îi păstrăm punctuația și limbajul din epocă. Așadar:
„A fost odată un boier care avea un fiu, numit Ghiocel. El avea o doică bătrînă, care, cînd îl vedea necăjit, îi spunea câte o poveste ca să-i alunge gândurile rele. Lui Ghiocel îi plăceau poveștile, spuse cu măestrie de doică. Odată Ghiocel zise doicei sale:
– Vreau să-mi spui o poveste care să fie adevărată.
– Ei, bine. âți voiu face pe plac.
Și doica începu: se zice că într’o țară depărtată, dinspre Soare-Răsare, se află un castel măreț, cu turle ce se ‘nalță majestos spre cer, jucându-se cu razele soarelui și aruncă sclipiri de foc, ca un far ce luminează marea în timpul nopții, îndreptând vapoarele spre țărm. în acel castel locuește o fecioară, care iese afară numai în zori de zi și apoi intră în castel, din care nu mai iese până’n dimineața următoare. Mulți voinici au plecat spre a o cere în căsătorie, dar au pierit cu toții.
Aici doica se opri din povestit.
Ghiocel, care se putea gândi la însurătoare, întrebă pe doică:
– Mai trăește, oare, fecioara despre care-mi vorbești?
– Se poate să mai trăiască; Dumnezeu știe!
Ghiocel se adînci în gânduri, apoi se duse înaintea tatălui său și își arătă dorința de a pleca în țara dinspre Soare-Răsare, ca să ceară în căsătorie pe domnița din palatul minunat. După multe rugăminți putu să plece. Merse prin locuri necunoscute, străbătu țări și mări, văzu diferiți oameni, învăță fel de fel de limbi și de obiceiuri și ajunse, în sfârșit, la locul dorit. încă din depărtare se puteau vedea turnurile faimosului castel. Cum ajunse acolo, se hotărâ să intre în castel fără zăbavă, ca să ceară de soție pe domniță. Dar, spre mâhnirea sa, porțile erau închise și prinse în fiare cu lanțuri și lacăte mari, ruginite de vreme. Bătu cu putere în poarta grea, dar nu primi nici un răspuns. Făcu înconjurul castelului, doar o găsi vreo ușe liberă ca să poată intra înăuntru, dar în zadar.
Văzând că în nici un chip nu poate intra în castel, se hotărî să aștepte pînă la ivirea zorilor, cînd domnița va eși afară, după cum îi spusese doica. Veghiă toată noaptea și în spre zori pleoapele-i îngreunate de somn se închiseră și Ghiocel adormi adânc, neștiind ce se petrecuse în urmă-i. Se trezi necăjit că nu se putu stăpâni de a nu adormi. A doua noapte veghiă până aproape de a se lumina de zi, dar pe nesimțite somnul îl fură pentru a doua oară și mare-i fu supărarea bietului Ghiocel, care se hotărâ a înfrunta cu orice preț somnul. A treia noapte, somnul începu să-l chinuiască, dar Ghiocel făcea sforțări supraomenești ca să nu adoarmă. în zori, se auzi un scârțâit nedeslușit și pe unul din balcoanele castelului apăru o fecioară îmbrăcată într’o rochie gălbue, ținând în mâini flori ce răspândeau miresme îmbătătoare. Păru-i era de aur, iar ochii albaștri ca seninul cerului. Cum o zări, Ghiocel îi strigă:
– Domniță prea slăvită, am străbătut țări și mări ca să te găsesc, fiindcă auzisem de frumusețea ta fără seamnăn și că mulți flăcăi au îndrăznit să te ceară de soție. Respingându-i, nu se știe nici astăzi unde sunt. Iată-mă, că am venit și eu să-ți cer mâna, dela tatăl tău.
– Sunt înduioșată de sinceritatea ta, – îi răspunse fecioara, – dar eu nu sunt o pământeană, ci sunt „Aurora, Zâna Zorilor”. Mama mea este ziua, fratele meu este întunericul nopții, luna-mi este soră mai mare iar surorile mai mici sunt stelele. Cât despre tatăl meu, nu este altul decât soarele. El doarme adânc și nu se trezește decât în primăvară, când vin păsările să le încălzească. Până atunci se retrage aci, căci Crivățul cel furios, un dușman neîmpăcat al său, îl alungă, punând timp de trei luni stăpânire pe tot pământul și pustiindu-l. Rămâi, deci, cu bine…
Și-și luă zborul prin văzduh, deși n’avea aripi. Aurora, care plutea în văzduh cu ușurință, intră în castel fără a spune măcar un cuvânt de mângâere bietului voinic îndurerat.
Se împlinise o lună de când Ghiocel se afla prin acele locuri.
Veni iarna. Cerul se făcuse ca plumbul… Crivățul cel furios pustii și îngheță întregul pământ și-și întinse barba-i albă, acoperind tot ce-i sta în cale. într-una din dimineți, Ghiocel, care suferise din cauza frigului, zise zânei zorilor:
– Auroro! Rogu-te, îngăduiește-mi un locșor cât de mic în castelul tău, să mă încălzesc, așteptând până’n primăvară, când tatăl tău se va deștepta din somnu-i, ca să te cer lui de soție; necruțătorul Crivăț, mă biciuește atât de aspru…
– E cu neputință, răspunse zâna, căci în acest castel n’a putut intra niciodată un pământean. Pe cât îmi stă în putință însă te voi ajuta. Dacă vrei, te pot preface în floare, ca să uiți de chinurile iernii, iar în primăvară, când tatăl meu se va deștepta, atunci eu voi deslega farmecul cu ajutorul Vergii fermecate și vei deveni iar om și vei putea cere mâna-mi tatălui meu.
Iar Ghiocel se’nvoi. Aurora intră în castel și reapăru cu o vărguță, cu care-l atinse pe Ghiocel și-l preschimbă deodată într’o floare. Ghiocel, care era acum o floare, fusese acoperit în întregime cu zăpada care cădea mereu.
Iarna era pe sfîrșite. Soarele reapăru voios pe cer. Ghiocel, care fusese acoperit cu zăpadă, o scormoni și-și scoase capul afară așteptând pe Aurora să-i deslege farmecul. Dar Aurora nu se ivi, căci ea îl uitase, deși-l vedea în fiecare dimineață, iar Ghiocel ar fi vrut să-i amintească de făgăduiala făcută, dar n’avea grai…
Și astfel Ghiocel rămase și va rămâne în veci o floare. De aceea în fiecare primăvară Ghiocel scormonește zăpada și-și scoate capul afară, așteptând sosirea Aurorei, că doar și-o aminti de el”. (Selecție și adaptare de Eugen ȘENDREA)
te de vr

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!