Cap limpede

Un interviu la… înălțime

Mihai BUZNEA

Avem oaspeți de talie în redacția moineșteană, doi reputați reporteri „de top” de la „Scînteia”: Victor Vântu și Lică Cartojan. Vor să realizeze un amplu reportaj, un foto-reportaj „fluviu” pe tema „timpului de împliniri mărețe”: 15 ani de la naționalizare sub semnul gloriosului partid condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sîntem în ’63, iar cîrmaciul de mai tîrziu încă stătea „la crescut”. Titlul de lucru fusese stabilit: Trotușul – de la izvoare pînă la vărsare. Te duci cu ei, ca să le fii ghid – îmi spune redactorul șef Gheorghe Grama, și poate scoți și tu ceva. Ne îmbarcăm în Warszawa cu număr de București și pornim spre satul Frumoasa, din Harghita, de unde dintr-o poiană ca de basm pornește în lumea românească rîul zglobiu de munte ce devine apoi tumultuos, aici abia un firicel de apă cristalină scăpat dintr-un budău cît palma, spre a se întrema văzînd cu ochii în rostogolirea spre cîmpiile Borzeștiului și mai departe. Stăm de vorbă cu oameni ai locului, aflăm legenda așezării, pornim să însoțim unda rîului, care ne poartă prin codrii deși. Sîntem copleșiți de peisajul magnific. Ajungem la Ghimeș-Gară, unde facem joncțiunea cu șoferul și mașina venite pe șosea. Popas de ajustare. Aflăm de la un localnic de pensiunea doamnei Ibolya. Ne primește cu eleganță, cu o anumită distincție chiar, matroana arată bine, este – prin maniere -, o lady. Bucuroasă de oaspeți, cum să nu!? Dar… Se vede că e într-o încurcătură. Se lamentează: știți, am mai avut și alți oaspeți; dumneavoastră sînteți cinci și eu mai am mîncare doar pentru trei persoane…! Dar tot ea vine cu soluția salvatoare: luați loc la masă, că mă descurc eu!… Și se descurcă servindu-ne un menu de cruțare: din trei, face cinci porții, mîncare bună, nimic de zis, dar destul de puțină pentru pofta și foamea noastră de oameni tineri. Nu-i bai, ne consolăm, om completa în altă parte. Mulțumim frumos și punem banii pe masă – 45 de lei. Nu vă supărați – ni se adresează gazda, face… 75! Plătim cît ni se cere. Nobles oblige! Lady Ibolya ia banii și-i pune într-o cutie elegantă din lemn de mahon cu încrustații de sidef. Zîmbește afabil în timp ce ne adresează invitația: mai poftiți pe la noi! Plecăm în drumul nostru înghițind în sec și nu ne putem abține să-i adresăm, în gînd, o politețe românească: a’ dracului de boanghină! Ne alesesem, totuși, cu ceva; cu o lecție, gratuită, de economie de piață!…
Luăm iarăși în piept potecile abrupte de munte, urcăm spre a coborî pe cursul apei care tot crește și se lățește de la sutele de afluenți minusculi. E puțin dincolo de miezul zilei, soarele arde cu strășnicie scufundînd în tăcere satul cocoțat pe-un platou străjuit de brazi și pini drepți ca lumînările. Suntem la Ciugheș – Palanca. Țipenie de om! Casele-s rare precum stelele pe boltă într-o noapte fără lună. Sătenii s-au ascuns la umbră deasă. Cu cine să schimbi o vorbă, să afli lucruri noi? Tot chinuindu-ne picioarele printre bolovanii potecilor cu pretenții de uliță dăm – la o poartă de gospodar mărginită de-un pîlc de brazi falnici, de doi țărani cufundați în tăcere, șezînd pe cioate scurte închipuind o laviță. Sînt îmbrăcați în portul locului și se protejează de soarele fierbinte cu pălării care au fost cîndva negre, iar acum bat spre gri spălăcit. Se lasă priviți, studiați, fotografiați. Nu au nici o reacție. După trei – patru minute de dialog tăcut Victor Vântu li se adresează: bine v-am găsit, oameni buni, ce faceți, la ce vă gîndiți? Ambii schițează același gest – două degete la tîmplă, semn de salut, iar unul dintre ei glăsuiește rar, cu vădită înțelepciune: ia, la ce să cugetăm?! la… nica’! Și se scufundă din nou în tăcere, ignorîndu-ne pur și simplu.
Odată interviul încheiat pornim mai departe, coborîm spre Agăș, ajungem la Goioasa – satul cu fete blonde și frumoase, și mai departe, în coasta Asăului. Pîn’ la Comănești e-o zvîrlitură de băț. Tăcem cu toții. Am uitat-o pe doamna Ibolya și ne gîndim la ce-ar vrea să-nsemne vorbele astea: „ia, cugetăm și noi la ni’ca!”. Cum să scrii un reportaj pe tema cu pricina? Mult mai tîrziu am realizat că dacă mi-aș fi pus și eu o pălărie ca cele ale sătenilor din Ciugheș poate aș fi intrat și-n mintea lor, cu secrete de neînțeles pentru alții. Cine să știe?!de lucru fusese stabilit: Trotușul – de la izvoare pî

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!