Cultură și contracultură

Romulus Dan BUSNEA

Am crezut că în urma sondajului cu reprezentativitate națională întreprins de Centrul de Studii și Cercetări în Domeniul Culturii și Cultelor la sfîrșitul anului trecut sub titlul „Barometrul de consum cultural 2005”, instituțiile care administrează cultura prin sistemul public de educație, ca și mass-media, se vor mobiliza exemplar provocînd o dezbatere la nivel național privind emanciparea culturală a românilor în condițiile adîncirii crizei lumii moderne. Am sperat că vom asista la demararea unui program cultural fără precedent în România, mai ales că – așa cum spunea și H. R. Patapievici – „actualul proces de globalizare este, din punct de vedere cultural, unul îndreptat împotriva rolului central jucat de cultura înaltă în formarea omului – iar aliatul cel mai eficace în această dislocare a culturii înalte este contracultura divertismentului, devenită după anii ’60 cultură de masă obligatorie”.
„Barometrul de consum cultural” este prima cercetare în domeniul culturii din ultimii ani – sau, mai precis – de la revoluție încoace; o radiografie științifică a culturii pentru ansamblul societății românești și care, în final, a scos la iveală un crunt adevăr: românii nu citesc, nu merg la spectacole și nu-și cunosc artiștii. Spre exemplificare, iată și cîteva cifre ale sondajului, demne de reținut și alarmante prin gravitatea ignoranței pe care o manifestă atît oamenii, cît mai ales instituțiile de profil față de actul de cultură: unul din 10 cetățeni nu are nici o carte în casă, unul din patru posedă mai puțin de 50 de cărți; 74% dintre români nu au fost niciodată la cinematograf, 76% – la teatru, 88% – la operă, 57% – la orice spectacol de divertisment, iar 46% nu au fost niciodată la vreo sărbătoare sau eveniment local; 45% dintre cei chestionați nu au vizitat nici un muzeu, în timp ce 43% din populație nu a intrat măcar nici într-un mall sau hipermarket, ceea ce relevă faptul că pe lîngă lipsurile/precaritățile spirituale românii se confruntă și cu mari lipsuri materiale. Aproape 9% din populație nu poate numi nici un scriitor român, față de 37% care nu cunoaște nici un nume de scriitor străin. Același sondaj ne informează că 40% din populație nu cunoaște nici un pictor român, 33% nu poate numi nici un regizor, Eminescu este cunoscut doar de 19% dintre cei chestionați, Nicolae Grigorescu de 38%, iar Sergiu Nicolaescu este personalitatea culturală cu cea mai mare notorietate printre cetățenii României, fiind cunoscut de 50% dintre aceștia. Și aceasta, în condițiile în care notorietatea unui Brâncuși nu trece de 0,15%, a unor Liviu Ciulei și Lucian Pintilie ajunge cam la doi la sută, iar a lui Caragiale de-abia trece de 3%!
Parcă încep să nu mai fiu convins de un argument care părea că stă în picioare și potrivit căruia românii sînt cultivați, calificați, cunosc mai multe limbi străine și sînt superiori, ca nivel de cultură, altor popoare.
Masiva bombardare a canalelor de televiziune cu emisiuni de divertisment pentru toată lumea creează chiar și dependență pentru că în acestea apar – pentru un rating crescut asigurat – multe vedete consacrate. Cultura divertismentului atrage după sine și cultul personalității – care naște monștri sacri în rîndul – mai ales, al maneliștilor, care se cred asemeni zeilor și se laudă că sînt în stare să abordeze orice gen de muzică. însăși piața culturală de la noi parcă de-abia s-a trezit la viață, dar diversitatea sa nu prea se face remarcată atîta timp cît lipsesc emoția, elanul și actul creator. Există și cîteva proiecte, dar ele sînt prea sensibile, prea firave pentru a putea penetra o piață culturală dominată de un kitsch agresiv care propagă falsa valoare. Probabil că un mare handicap îl constituie lipsa elitelor credibile, ca și – așa cum reliefa același Patapievici – „…înlocuirea în societatea globală de azi a idealului iluminist al emancipării prin cultura umanistă de cea mai înaltă valoare cu idealul divertismentului care se propagă prin relativismul postmodern – prin care educația umanistă își pecetluiește decesul, iar cea științifică limitele, în obscurantismul feminist și / sau multiculturalist. Prin acest act de incultură sîntem, în fine, nu doar sincroni cu Europa, dar mergem sensibil în avangarda ei. Prin înapoierea și eșecul nostru arătăm lumii relativiste ce va să vină, calea de urmat – în incultură”. Și să ne aducem aminte că încă din 1888 Eminescu elabora un veritabil program cultural, ca remediu contra dezgustului modern, a amărăciunii și pesimismului, ca semne ale nihilismului și ireligiozității vremii. Parcă mă cuprinde un dor de Eminescu. Pe dumneavoastră, nu? Citiți cartea lui Theodor Codreanu „De ce a fost sacrificat Eminescu?” și veți afla adevărata dramă a marelui geniu. ultură de masă obligatorie”.
„Bar

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!