Ambivalența afectivă

Termenul definește o dispoziție psihică provocată de trăirea simultană a două sentimente contrare în raport cu același obiect, eveniment, situație etc.

– Aș plînge, da’ nu pot de rîs
– Cu un ochi rîde și cu altul plînge
– De dragă, dragă să-mi fii,/ Dar la noi mai rar să vii
– De frate, frate (prieten, soră) să-mi fii,/ Dar la noi mai rar să vii
– Vinovat de moarte, dar vrednic de milă
– Moarte fără rîs și nuntă fără plîns nu se poate

întrebările cu privire la determinarea orientării și unității comportamentului uman își pot afla răspunsul în cunoașterea și înțelegerea sistemului motivațional al persoanei. „Motivarea, menționa autoarea unui studiu psihopedagogic referitor la dezvoltarea afectivității femeii, este însăși cheia conduitei noastre caracterizată prin selectivitate și orientare preferențială față de lucruri, oameni și situații”. Valențele și semnificațiile stimulilor externi declanșează o reacție de răspuns în funcție de subiectivitatea individului și, în primul rînd, de ipostaza ei motivațională (afectele, sentimentele, dorințele pot și ele constitui, într-un anumit grad, forme ale motivației). întrucît structura motivației noastre este destul de complexă și contradictorie, stările afective pe care ni le induc diversele situații-stimul nu sînt nici ele liniare, polarizate perfect spre pozitiv sau negativ, ci plurivoce și divergente, încît uneori ajungem în situația de a trăi concomitent două sentimente opuse față de unul și același obiect: bucuria și tristețea, plăcerea și neplăcerea, iubirea și ura, compasiunea și reprobarea, într-un cuvînt – stări de ambivalență afectivă.
Conduitele reflectate în paremiile aduse în discuție sînt exemple tipice de ambivalență afectivă, avînd ca trăsătură de unire instabilitatea și tensiunea intrapsihică, și în bună măsură discordanța calitativă între forma de afectivitate obiectivizată și semnificația socială a situațiilor respective. Cu alte cuvinte (cazul din urmă), înțelesul afectiv (subiectiv) atribuit de individ stimulului extern nu este consonant cu cel supraindividual conferit de societate. în mod concret, cazurile pe care vi le prezentăm semnifică – apropo de situațiile externe – neputința acestora de a satisface sau contrazice din toate punctele de vedere constelația motivațională a subiecților, de a le induce o singură tendință unitar focalizată spre unul sau altul din polii vieții afective. Sub aspectul condițiilor interne, aceleași maxime sînt relevante pentru modul de organizare și structura întregii personalități a individului, traducînd – de regulă – imaturitate afectivă și caracterială, labilitate psihică, integrare socioculturală și normativă deficitară.
N-am absolutizat, întrucît sînt și situații care pot denota bogăție sufletească, compasiune, înțelegere, sentimente umanitare, în general. Să ne imaginăm, spre exemplu, un comandant de oști după o victorie „a la Pirus”; el va trăi concomitent atît bucuria succesului repurtat, cît și sentimentul de durere pentru pierderea soldaților săi.
Pentru înțelegerea ambivalenței afective ca fenomen din sfera normalității psihice pledează, de asemenea, și sugestiile de tipul „mai răruț e mai drăguț”. Psihologii și psihanaliștii avertizează, de altfel, asupra faptului că prin suprasolicitare sentimentele de atracție și simpatie pot – fie să moară, fie – și mai rău – să se convertească în stări opuse – de antipatie și ostilitate.

Virgil Mocanu

Helvetica-R a’ nu pot de rîs
– Cu un ochi rîde și cu altul plînge
– De dragă, dragă să-mi fii,/ Dar la noi mai rar să v

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!