Cap limpede

Debut radiofonic

Mihai BUZNEA

Drege-ți vocea, mă-ndeamnă redactorul șef pe un ton de ultimatum; și să ai grijă să nu-mi vii cu scuze de genul răgușeală, răceală sau amigdalită, fiindcă la mine nu ține. Nu, n-am să te pun să cînți, nici măcar să ții discursuri – ești prea tînăr pentru așa ceva. întreabă-i pe ceilalți și-ai să afli despre ce e vorba în propozițiune. Dialogul/monolog se purta spre sfîrșitul lunii aprilie. „Fac săpături” chestionîndu-mi colegii mai vîrstnici și cu experiență în materie. A, da, e vorba despre „invitația la dans” – îmi spun ei; zilele acestea vom dansa în familie. Distracție mare!… Nedumerirea instalată pe chipul meu îi amuză copios, mă fierb în suc propriu o bună bucată de vreme și-apoi „îmi scuipă” informația în față: se-apropie 1 mai, va fi defilare mare, cu lozinci, care alegorice, formații de muncitori și tot tacîmul. Tipicul se repetă de alte două ori pe an: la 23 august și la 7 noiembrie, iar noi devenim pentru cîteva ceasuri crainici – reporteri, ziariști de radio. Transmitem la stația de radioficare entuziasmul sărbătoresc al clasei muncitoare. Avem și-un studio special, ai să faci cunoștință cu el, o să-ți placă…
Pînă să se producă marele eveniment cu debutul meu radiofonic iau în primire o mapă consistentă conținînd reportaje de la transmisiile anterioare. Le adaptezi – mi se spune; adică trebuie să schimb, după caz, evenimentul și numele „actorilor”, adică ale demonstranților prezenți în coloane: sărbătoarea muncii sau sărbătoarea eliberării ori marea revoluție socialistă din octombrie; conținutul graficelor și al lozincilor; numele fruntașilor din coloanele de demonstranți. Treabă nu atît grea, cît sîcîitoare, dar asta-i muzica după care trebuie să dansezi și nu ai încotro. Cu o zi înainte de marele eveniment trebuie să fie gata. E un supliment de sarcini redacționale pentru care nu primim nimic; eventual, doar observații; nu ai cum să te sustragi, ar însemna să le pasezi altor colegi și n-ar fi deloc elegant. Nici o simulare, nici o adaptare. Nimic! Urmează să intrăm în direct. Bine că nu sînt eu primadona, gîndesc, și mă mai liniștesc…
în dimineața defilării mă prezint în fața intrării în studio înțolit cu ce am mai bun, de parcă ar fi urmat să apar la televiziune, despre care încă nu se auzise pe la noi. Colegii de redacție, echipați în obișnuitele ținute de serviciu, regulamentare și fără mofturi, izbucnesc în rîs. Știau ei ce știau! Intrăm pe poarta unei case cu verandă la stradă, pătrundem într-o magazie de lemne și-apoi luăm cu asalt treptele cam șubrede ale unei scări ce duce în pod. Semiîntuneric. Doar într-o latură se decupează un pătrat de lumină. E fereastra. Ajungem la ea după ce-am adunat pe păr și pe haine cam toate pînzele de păianjen, care nu erau puține. Dăm de o masă cu două microfoane: unul fix, altul portabil. Praful, tulburat de orbecăiala noastră, ne-a înfundat deja nările și gîtlejul. Vorbește normal dacă poți! N-avem nici măcar o sticlă cu apă, dar ne reciclăm saliva și vocile revin cît de cît la normal.
începe defilarea. Coloanele de demonstranți ce reprezintă unitățile economice ale Moineștiului, instituțiile de învățămînt, cultură, sport, sănătate se succed, preț de două ore și jumătate, pe strada principală cu nume de erou național – Tudor Vladimirescu, a tîrgului moineștean. Ne rînduim la microfoane, în timp ce regizorul de transmisie – un alt coleg mai titrat, stă cocoțat pe-un scaun spre a prinde ordinea coloanelor după pancartele de identificare. Desfășurătorul nostru de transmisie nu ne mai e de nici un folos. Odată, că nu se respectă ordinea stabilită inițial; apoi, pentru că nu prea putem urmări ce se întîmplă în stradă din cauza spațiului extrem de strîmt și a luminii difuze. Rezultatul e că se produce o adevărată bulibășeală demnă de cascadorii rîsului. Spui despre unii și defilează alții. în momentele de confuzie totală tragem cîte o lozincă – două și lucrurile se repară. Ori citim o poezie patriotică de A. Toma sau Mihai Beniuc.
în sfîrșit, elanul și entuziasmul muncitoresc s-au depărtat spre marginea orașului. încheiem transmisia cu un snop de lozinci pe fondul muzical al melodiei (frumoase, de altfel) „1 Mai” a lui Ciprian Porumbescu, le urăm radioascultătorilor noi succese în muncă și izbînzi în viața de familie, petrecere frumoasă la iarbă verde și coborîm din studio, adică din podul casei. Transpirați, prăfuiți, cu voci hîrîitoare. Cum a ieșit transmisia?, îl abordăm pe șeful propagandei de la raion, care ne aștepta pentru salutul protocolar. Excelent!, exclamă acesta. Și continuă: v-aș invita la o bere, dar sunteți cam mulți și nu mă dau banii afară din casă, iar nevastă-mea a luat cu ea cheile de la seif… Apelăm tot la buzunarele noastre.
Noroc că pe-atunci, prin anii ’50 ai secolului trecut, nu se înregistra banda-martor, altfel nu ne-ar mai fi felicitat șefu’. Se lăsa sigur cu o sancțiune…!ioficare entuziasmul sărbătoresc al

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!