Recurs la istorie

Unitate în diversitate

* Meșteșugurile țărănești practicate de catolicii moldoveni (2)

Meșteșugul prelucrării lemnului are o vechime multimilenară pe pămîntul românesc. Specializarea în confecționarea unor produse din lemn rezultă din Recensămintele populației Moldovei pe anii 1772 – 1773 -1774, cînd atît în satele catolice, cît și în cele ortodoxe existau pînă la cinci cocieri (meșteri de căruțe), blidari, săcrieri, dogari, stolei, șindrilari, butnari etc. Pe la anul 1803 locuitorii satelor catolice Mărgineni, Călugăra, Valea Seacă, Valea Mare, Fărăoani, Cleja erau specializați în butnărie – confecționînd butoaie, căzi și putini de diferite forme și mărimi. Butnăritul s-a dezvoltat ca urmare a cultivării viței de vie de către fiecare locuitor din satele subcarpatice. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea în Bacău lucrau meșteri lemnari pricepuți ca: Ianoș Ioja, Neculai Sascău, Pavel Poltzer, Ioniță Stoleru ș.a. Confecționarea vaselor din scoarță de copac a conferit satelor nume care se referă la această specializare: la Oboroceni-Heleșteni, județul Iași, se făceau oboroace (banițe) din coajă de tei; la Butea, județul Iași, catolicii confecționau buți, butoaie și bote (pentru apă). Cele mai interesante lăzi de zestre, lucrate dulgherește, numai în cuie de lemn, se confecționau de către meșterii lădari din Bacău, Luizi Călugăra, Cleja, Fărăoani ș.a., concurînd parcă cu cele din Transilvania, cu care se asemănau în cea mai mare măsură.
âmpletitul coșurilor din răchită (necojită sau cojită) și din fîșii de alun a evoluat de la simplul meșteșug la o adevărată artă. Mult mai apoi locul meșterilor împletitori de la Prăjești, Pustiana, Oituz a fost luat de unități meșteșugărești profilate pentru produse căutate pe piața internă, dar mai cu seamă pentru cea externă – Anglia și Germania, unde sînt apreciate în mod deosebit.
Cojocăritul tradițional s-a practicat într-o serie de sate moldovenești, deopotrivă locuite de ortodocși și de catolici, folosind tehnici asemănătoare în cea mai mare parte. Cel mai vechi cojocar menționat în documentele moldovenești publicate datează din anii 1590-1591, în persoana șoltuzului de Trotuș (conducătorul sfatului tîrgului), pe nume Suciu Mihai. însuși numele de Suciu este de origine transilvăneană și înseamnă cojocar. Satele moldovenești – atît cele catolice, cît și cele ortodoxe – erau deservite de către 1-3 cojocari, blănari sau tăbăcari. Practicarea cojocăritului a evoluat de la simplul meșteșug la artă populară. în satele de pe Valea Trotușului strălucesc înfloriturile pieptarelor, bundițelor și cojoacelor lucrate cu mult meșteșug artistic de către Gheorghe Șt. Sabău – din Ciugheș-Palanca, Iordache I. Cojocaru – din Dărmănești ș.a. Cojocarii Gheorghe Iștoc din Bijghir – Bacău, Andrei Roca din Fărăoani și mulți alții ca ei din Prăjești ori Valea Seacă au lucrat exemplare deosebite de pieptare, bundițe, cojoace pe care nevestele lor le înflorau cu culorile preferate de acestea sau la comanda clienților. Este necesar să facem precizarea că aceste produse cojocărești au o structură morfologică unitară (croiul) specific moldovenească și doar preferința cromatică diferă la catolici față de ortodocși, diferență care a fost sesizată începînd cu a doua jumătate a secolului trecut.
Torsul și țesutul s-au practicat în toate satele Moldovei și în toate gospodăriile acestora, constituind o adevărată industrie casnică. Pe la sfîrșitul secolului al XIX-lea economistul S.P. Radianu făcea următoarele aprecieri cu privire la acest sector de activitate: „Torturile și țesăturile de lînă, in și cînepă, și mai tîrziu de bumbac, de secole sînt vechea formă de ocupațiune a femeilor române. Asemenea pieptănatul cîlțului și dărăcitul lînei, sucitul firelor, depănatul, urzitul, năvăditul și așezatul firelor în război sînt industrii vechi casnice” („Județul Bacău. Studiu agricol și economic, București, 1899).
Pregătirea fibrelor vegetale și animale pentru țesut urma un proces lung și anevoios, parcurgînd mai multe etape. Cunoștințele necesare se acumulau în timp, iar la activitățile legate de obținerea pînzei participau toți membrii familiei, începînd de la copiii de vîrstă școlară și pînă la cei vîrstnici. Se poate vorbi de o adevărată diviziune a muncii între membrii familiei, dar responsabilitatea îi revenea femeii. Vom enumera cîteva sortimente de pînză și de țesături care se lucrau în războiul de țesut orizontal, pentru fiecare dintre ele fiind folosite tehnici și procedee specifice. Pînza țesută în două ițe, din cînepă, in și mai tîrziu din bumbac era ghilită în ciubăr cu leșie de cenușă, geruită și albită la pîrîu și întinsă la soare pentru a se înmuia fibra și a deveni albă. Pînza de borangic, o țesătură diafană, în două ițe, presupunea talent și pricepere; din ea se făceau splendidele marame de borangic și cămășile femeiești, inegalabile ca rafinament stilistic. Pînza din lînă, numită sumani, se folosea la confecționarea îmbrăcămintei groase de iarnă; pentru a deveni mai călduroasă se dădea la îngroșat și la împîslit la piuă, o instalație a tehnicii populare care funcționa prin forța apei. Din această pînză de sumani se confecționau: sumanul, ițarii, gluga ciobănească, minteanul ș.a. O categorie aparte de țesături o constituiau țesăturile de împodobit interiorul locuinței țărănești, cuprinzînd: ștergare, fețe de masă, prostiri (cearșafuri), lăicere, păretare, scoarțe, covoare, cuverturi și așternuturi de pat.
Practicate și în prezent, torsul și țesutul au suferit unele schimbări care țin de introducerea materialelor de proveniență industrială și de folosirea pe scară largă a coloranților chimici. Practicarea torsului și a țesutului în satele catolice și ortodoxe ale Moldovei au un caracter unitar, avînd la bază experiența de veacuri moștenită de la înaintași. Preferințele pentru o anumită ornamentică și cromatică vin să confirme un aspect important al artei noastre populare, acela de unitate în diversitate: unitatea este marcată de structura morfologică (textură, croi, materiale folosite), iar diversitatea se distinge prin varietatea motivelor ornamentale și cromatică. (Va urma). (prof.dr. etnolog Dorinel ICHIM)i – atît cele catolice, cît și cele ortodoxe – erau deservite de către 1-3 cojocari, blănari sau tăbăcari

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!