Controverse domestice

Constantin CĂLIN

Nevastă-mea mi-a rezumat printr-o frază dramatică un articol din „Formula As”: „e de-a dreptul periculos să mănînci dulciuri!”. Mie îmi plac aproape toate: mierea, șerbeturile, gemurile, jeleurile, ciocolatele, bomboanele etc. Slăbiciune veche, pe care mi-o cunoaște de vreo patru decenii. De data asta nu cu ea m-am apărat, ci cu fișe de istorie literară. Am luat-o de departe, invocînd mai întîi numele lui Maiorescu. Criticul mînca bomboane; prietenii săi, de asemenea. După obiceiul timpului, ele erau servite la petreceri, alături de băutură, dovadă următoarea „însemnare zilnică”: „și au venit apoi la mine acasă, strada Mercur 1, de au beut șampanie cu bomboane (8 butelci)”. Nu multă, căci toți erau „22 persoane”. Cantități mari de bomboane se consumau la nunți. Cam cîte, se poate deduce din dispoziția pe care personajul principal al romanului „Purgatoriul”, de Corneliu Moldovan (scris la începutul perioadei interbelice), i-o dă unui subordonat de-al său: „Ai grijă să expediezi chiar cu acceleratul de astă seară zece kilograme de bomboane la Bîrlad”, unde i se mărită verișoara. Fraza aceasta îmi aduce aminte că și în satul meu, la nunți, cînd popa cînta „Isaiia dănțuiește”, se aruncau pe jos bomboane, pentru ca viața mirilor să fie dulce. Băieții mai îndrăzneți se repezeau să le culeagă, suflau peste ele o dată, de două ori, apoi le înghițeau cu lăcomie. Se petreceau caramboluri și alte scene comice. Rușinea și superstiția igienei mă împiedicau să particip la așa ceva.
Puțini știu că, acum un secol, bomboanele erau unul dintre cele mai reușite produse românești. Mă bazez pe o afirmație a doctorului Constantin Istrati, legat de Bacău prin cariera sa politică. Contrar a ceea ce se spune azi, reputatul chimist lăuda consumul de dulciuri, găsindu-i justificări la care, pînă a-l citi, nu mă gîndisem îndeajuns de serios: „Obiceiul nostru de a lua dulceață – susținea el, într-o dare de seamă publicată de «Calendarul Minervei» pe 1905 – e foarte sănătos și un puternic mijloc de propagandă antialcoolică. La noi se mănîncă mult dulce. E un bine chiar, față cu noile cercetări, că cei ce muncesc, și mai ales în un climat rece, cum e iarna noastră, că mănîncă mai mult dulce. Bomboanele făcute la noi, de principalele case (cofetării, fabrici – n.m.) din București, și unele speciale din Galați, pot concura cu succes orice casă din Paris, unde finețea acestor producte e mai bine apreciată”. „Ciocolata noastră – mai adaugă C.Istrati, pe atunci ministru – e în genere de o calitate superioară”.
Care erau „principalele case din București”? Prima era „Capșa”, „brand”-ul cel mai vestit. în jurul ei există o întreagă literatură memorialistică, îndeosebi al cafenelei. Dar și cofetăria e menționată în diverse opere literare. De pildă, chiar în „Purgatoriul”, amintit mai sus. Dispoziția arhitectului Mircea Trestian se încheia cu precizarea ca bomboanele să fie „De la Capșa… Ai înțeles?”. Nu numai reputația, ci și deverul acesteia era foarte mare, cum se deduce dintr-un alt roman din epocă, „Babylon”, de Radu Cosmin: „în despărțitura dintre dulapurile de cristal «domnișoarele» cu înfățișare modestă de fete de pension împachetează, de zor, cutii cu bomboane”. După publicitatea care li se făcea, următoarele „case importante” erau „Durieu”, strada Sărindar nr. 6 (vis-a-vis de Cercul Militar) și „Berindei”, care avea magazine de desfacere în București (Calea Victoriei 57 și strada Lipscani 77), dar, la cerere, expedia și în provincie. în reclama din „Calendarul «Dacia» pe anul 1920”, marfa celor de la „Durieu” era prezentată astfel: „Mare sortiment de bonboane de ciocolată asortate, foursecs și altele de această branșă, cu prețurile cele mai reduse”. Cei de la „Berindei” ofereau „cele mai fine produse”.
Nu mă lasă inima să nu amintesc și faptul că Bacovia, un amator de dulciuri, cunoștea deprinderea burgheză de a combina băutul vinului cu mîncatul bomboanelor. în poemul în proză „Amăgire” (inclus ulterior în „Dintr-un text comun”), el scrie cu aerul celui obișnuit cu atare gesturi: „Beam vinul cu fondanta pe care o luasem (din cutia lăsată de Magda, amfitrioana absentă – n.m.), și aprinsei o țigară fină”. Cuvîntul „bomboane” figurează atît în poezia, cît și în proza sa: într-un caz pentru a evoca luxul („Amurg”, din „Cu voi…”), în celălalt – generozitatea („De Paști”). Am zis „luxul” și, azi, aceasta poate să mire. Explicația e simplă: în primele decenii ale secolului trecut, cei mai mulți dintre consumatorii de bomboane erau, cu vorbele unuia din cei citați, din „stratul conducător” și din „clasa noastră mijlocie”. De aceea, în „Amurg” bomboanele sînt un „element de atmosferă”, parte a unui decor excitant, pentru o lume fără griji, dedată fornicației. Luxul – sugerează moralistul Bacovia – stimulează luxura: „Trec burgheze colorate / în cupeuri de cristal – / E o veșnică plimbare, / Vălmășag milionar… // Și pe publice terase / Plîng viori sentimental… / E parfum, bomboane / Și desfrîu de lupanar…”. încă ceva: parfumul și bomboanele erau mijloace de seducție, valabile atît în cazul „burghezelor colorate” de pe Calea Victoriei, cocotelor, mai direct spus, cît și în cel al fetelor de mahala. Pasajul următor din „De Paști” (poem în proză dedicat uneia dintre acestea din urmă, cu destin trist) e, fără îndoială, concludent: „Dar tu erai plină de viață, și rochiile tale scumpe le admira toată mahalaua; nici o fată nu era geloasă pe tine, fiindcă sticluțele cu parfum și toate bomboanele pe care ți le dădeau liceenii, și băieții de boier, și subofițerii, și toți amanții tăi le împărțeai lor. Te iubeau cu toții, erai atît de bună, și tu rîdeai mult…”. O iubire plătită cu jertfa propriului trup.ățișare modestă de fete de pen

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!