Timolau, Romil, alți doi cu numele Alexandru, și alți doi

cu numele Dionisie
Sinaxar romano-catolic: Sfînta Luiza de Marillac

Trăind în păcat, omul se izolează, se cunoaște numai pe sine însuși
și face din sine însuși centrul întregii existențe. Cu cît se cufundă
mai mult în păcat, cu atît prăpastia între timp și veșnicie devine mai
mare în conștiința și în inima lui. întors către lumea din afară, omul
păcatului simte și vede o îngrozitoare ruptură între el însuși și ceilalți
oameni, între el și celelalte ființe. Cufundat într-o izolare egoistă tot
mai adîncă, el pierde treptat-treptat simțămîntul atoateunității
neamului omenescu, pînă ce-l pierde cu desăvîrșire. Prăpastia
dintre el și întreaga creație devine tot mai adîncă și de netrecut. El
nu se mai vede decît pe sine însuși și pe nimeni altcineva și nimic
altceva, nici deasupra, nici în jurul lui. Totul în el nu mai e decît el
însuși, impostor mizerabil al divinității întronizat pe cloaca lui. De
aici vine și faptul că există atît de mulți oameni cu gînduri meschine,
cu simțăminte mici, care nu pot să iasă din ei înșiși și să ajungă la
altul. Schilodite și mutilate de iubirea de sine, gîndurile și
simțămintele egoismului nu mai recunosc nici omul, nici pe
Dumnezeu, pentru că nu mai ajung la ceea ce este veșnic și la
ceea ce este divino-uman. O prăpastie tragică se deschide în
gînduri, în simțăminte, în viață: o sfîșiere blestemată în conștiință, în
inimă, în suflet, o ruptură ce pustiește chipul său de om. Sfîntul
Macarie Egipteanul scrie că păcatul este în om ca „un alt suflet cu
sufletul”. (Constantin GHERASIM)
ei înșiși și să ajungă la
altul. Schilodite și mutilate de iubirea de sine, gîndurile și
simță

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!