Cald și colorat
Mihai BUZNEA
Pagina întîi, litera cursivă (italicul de astăzi), titlul îngropat și textul încadrat de un chenar șerpuit reprezentau, pentru fiecare dintre condeierii de la „Flacăra Moineștiului”, condiția realizării publicistice, a satisfacției profesionale. Dacă secretarul de redacție te mai gratula și cu cîte o letrină la început de articol, nu mai zic de semnătura plasată imediat sub titlu, ăla erai, îți punea Cel de Sus mîna pe cap! Iată de ce căutam, la fiecare ediție, bomba zilei – un fapt divers „cu moț”, care să ne aducă cel puțin unul dintre respectivele favoruri grafice, dacă nu pe toate deodată. De atunci, din anii aceia „nebuni de condei” a apărut expresia „un cursiv” – termen ce definea un stil publicistic ușor, și tocmai de aceea atractiv, interesant și plăcut la citit, ce aborda subiecte relativ minore, dar cu impact major la cititor.
Mișa Buculei, un buhușean hîtru și cu priză la genul respectiv, ne cam fura poantele. Dădea, prin scrisul său, impresia de superficialitate, de „suprafață” în decuparea faptelor ce-ar fi putut popula rubrica. în realitate, era un vulpoi veșnic la pîndă. „Le cocea”. Tăcea și făcea, pentru ca apoi să-și împartă bucuria gloriei cu noi. Ne-am amuzat adeseori pe seama lui. Era ceea ce se numește, de regulă, un „băiat bun”. Rețin și azi două întîmplări hazoase de care și-a legat numele. într-o seară de iarnă cu geruri de crăpau pietrele, secretarul de redacție intră în biroul redactorilor și, după ce dă ocol încăperii cu privirea, lansează provocarea: băieți, cine-mi fabrică urgent un reportaj cald și colorat?! Și-l fixează pe Mișa. Noi, în brațe cu sobele de teracotă în care duduiau focuri zdravene alimentate de arzătoarele cu gaze de sondă, ne prefacem surzi și muți. Unde să ieși pe o asemenea vreme cîinoasă ca asta, ca să cauți, ce?… Ne salvează, cine altul?!, Mișa. Am eu ceva „tare”, șefu’, sare el de lîngă soba care emana valuri-valuri de aer incandescent; stai liniștit, că acuși ți-l aduc!… Scotocește prin sertarele biroului, apelează și la noi, face rost de cîteva creioane colorate, de o foaie albă de hîrtie pe care scrie: cu roșu – un reportaj; cu galben – … cald; cu albastru – … și colorat. Schițează, apoi, pe restul paginii, un amalgam cromatic, ceva suprarealist, lipește coala de hîrtie de soba incandescentă pînă ce devine scorțoasă și se îndoaie din cauza temperaturii ridicate, apoi se năpustește val-vîrtej în biroul secretarului, strigînd: șefu’, ia-l acu’, cît e fierbinte; e cald și colorat, așa cum mi l-ai comandat!
Asistăm la scenă rîzînd ca apucații. Sergiu Filerot, surprins de o atare scenă își scoate ochelarii de pe nas și-i șterge, într-un gest necontrolat, cu pulpana hainei. Zîmbește condescendent și spune: bună poantă, dar asta nu te scutește. A doua zi, unul dintre noi fabrică ceva și, astfel, „colorăm” pagina întîi. în replică, secretarul îl însărcinează pe Mișa Buculei să meargă la București pentru zincuri. Astea se făceau, în anii ’50, la Tipografia 13 Decembrie, poligrafia din Bacău încă nu era dotată tehnic pentru procesarea foto. Cu zincurile astea se ilustrau ziarele, revistele, orice fel de tipărituri. Plecai „cavaler”, cu un plic cu fotografii în buzunar, și te întorceai hamal de lux, cu două – trei pachete voluminoase și grele. Dădeai comanda dimineața, după-amiaza ridicai coletele, la miezul nopții erai acasă cu poverile. Aveai cîteva ore libere să faci orice doreai în București. Mișa se vrea „boier”, își oferă o „haltă de ajustare” la un mic, dar cochet restaurant de pe Calea Victoriei. O gustare, o cafea, o bere. Chelnerul îi aduce la masă o frapieră în care se-nghesuiau nu două-trei sticle, ci zece! Am încurcat-o, își zice, dar începe lupta cu ele. Cu răbdare și cu cîteva drumuri la toaletă, le dă gata. Cere, în sfîrșit, nota, plătește, plasîndu-i chelnerului, drept bacșiș, reproșul: da’ știu că m-ai terminat!… Acesta zîmbește și-i replică: da’ de ce, domnu’, doar nu vă obliga nimeni să le beți pe toate! Mișa e perplex, își regurgitează berea care-i inundase gura, de surpriză și emoție, și rostește doar: nu mai spune! âi aflăm pățania a doua zi, tot la o bere. Ne roagă să-l „manierăm”, fiindcă el n-a avut nici timpul și nici ocazia să treacă pe la o asemenea școală a… manierelor. Prima lecție pe care i-o predăm îl costă leafa pe o zi și mai bine, dar tot el se consolează: las’ că-mi scot pîrleala la următoarele drumuri în Capitală; ce ți-e și cu mofturile astea, dom’le!… Dar pățania lui ne-a prins bine la toți: o vreme destul de îndelungă, săptămînal, am avut ca invitați specialiști în codul manierelor elegante. Oricum, era bine și mai tîrziu, decît niciodată! rda subiecte relativ minore
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.