Un „armaghedon” de altădată

Constantin CĂLIN

Afirmațiile unora și ale altora despre fericirea ce ar fi existat în România interbelică n-au decît o explicație: cunoașterea superficială, „după ureche”, a epocii. Deoarece contrazice o mare parte din lecturile mele, idealizarea ei mi s-a părut întotdeauna neconvingătoare, chiar dacă, pentru ilustrare, au fost folosite, nu o dată, și argumente statistice. Statistica reține anumite performanțe, însă nu reflectă nici starea materială, nici starea de spirit a unei întregi societăți. S-a trăit atunci, într-adevăr, bine, pentru că a fost pace, dar nu de toți, ci numai de o pătură urbană subțire, dinamică, descurcăreață. Ideea fericirii interbelice s-a ivit, cred, ca nostalgie a celor care au apucat, maturi fiind, atît primul cît și al doilea război mondial. între două depresiuni, orice deal pare mai înalt decît e în realitate. Pentru oamenii corecți, epoca interbelică n-a însemnat un timp de jubilație și divertisment, ci, adesea, unul de nemulțumire și indignare. Ca și cea de azi, ea a început rău, cu mulți ticăloși ieșiți în față, „bandiți în haine negre”, inși care nu aveau în vedere decît „interesele lor personale și de partid”. Și tot la fel, politicianismul încerca să acopere abuzurile, care degeneraseră în „jafuri și prădăciuni”. Similitudinile între atunci și acum merg uneori pînă la detalii, încît senzația de repetare aidoma a unor lucruri e greu de înlăturat. Deși organizațiile, structurile și personajele sînt altele, chiar și reacțiile față de „marea corupție” seamănă: nepăsare și exasperare. Aceasta din urmă a produs texte critice ce seamănă izbitor cu „armaghedoanele” date publicității în ultimii ani. Unul dintre ele, intitulat „Domnia Corbilor” (o definiție pentru epocă), l-a avut ca țintă pe un important ministru al guvernelor conduse de I. I. C. Brătianu între 1914 și 1923: Al. Constantinescu, „conu Alecu” (poreclit Porcu), care avea proprietăți și afaceri în județul Bacău. (Ar trebui, poate, să adaug că, în comparație cu el, contemporanul nostru Hrebenciuc pare un ageamiu și un tip rezonabil). „Inteligența extra-superioară, concepți largi și colosală putere de muncă” – îl caracterizează D. A. Gheorghiu-Cirișanu, autorul „armaghedonului”, care i-a fost secretar 21 de ani -, dar „veros și fără scrupul”. Nesățioasă, lăcomia sa contrazicea zicătoarea care spune că „păduchele gras ciupește mai cu milă” și ilustra, mai degrabă, pe aceea că „pofta vine mîncînd”. începutul l-a făcut pretinzînd „leafă, bacșișuri și daruri”, recurgînd la falsuri și uz de falsuri (încasînd ani în șir pensii din fondul milelor „pentru soacră, pentru cumnate și pentru soție”), cerînd scutiri de vamă la materialele importate pentru palatul său din București și pentru alte clădiri, sub pretextul că aduce mașini agricole. Apoi, după ce a ajuns ministru a dat iama în toate cele ale statului: „luați – i se reproșează – lapte, unt, brînzeturi de la ferme, mai cu plată, mai fără plată; luați pomi, vițe și trimiteați personalul (lucrători în minister – n.m.) ca să vă facă plantațiile, iar inspectorii o făceau pe logofeții la moșie: dădeați ordin să se declaseze și să se treacă la reformă cai de zeci de mii de lei spre a-i cumpăra apoi Dv cu cîteva sute de lei”. Șirul acestor „urîte exemple” e lung, cu ramificații către rude, amici, amice și „alți paraziți”. „Contrabandele criminale cînd nu erau comise de cei mari, ele însă erau patronate de aceștia, atingîndu-se culmea perfecționării escrocheriei, cînd se treceau vitele peste graniță încălțate cu bocanci”! Altă șmecherie profitabilă, în timpul războiului, produsele rechiziționate erau revîndute cu „de 7-8 ori prețul depozitului”. Privilegiaților le erau aduse acasă „șunci, orez, cafea, unt, ouă, făină de cea mai fină calitate și zahăr ca să nu le lipsească cozonacii și prăjiturile, în vreme ce populația, mulțimea, stătea de cu seară pînă în dimineață pe un ger cumplit – mulți murind de frig – pentru ca a doua zi parte din ei să nu capete nici măcar pîinea neagră amestecată cu paie și bălegar”. în fine, după război, ajutoarele („materiale și vite sosite din Anglia”) și despăgubirile („iepe de prăsilă sosite din Germania”) au fost fie sustrase de ministru și de ai săi, fie distribuite preferențial. „N-ați răspuns nimic, coane Alecule, la acuzațiunile și miile de cazuri precise relevate de presă cu împroprietărirea atîtor dezertori, deputați, senatori și amantele lor”, îi bate obrazul, ca să nu zic, șoriciul, fostul secretar, un precursor al lui Ciuvică.
„Armaghedonul” atinge maxima virulență cînd abordează chestiunea „îmbogățiților de război”, similară cu cea a „îmbogățiților de revoluție”. „Sînt mulți, coane Alecule, care au realizat averi în mod cinstit, muncind și riscîndu-și capitalul; alții s-au îmbogățit în mod mai mult sau mai puțin cinstit, iar unii sînt care au realizat fantastice averi numai din jaful și prădăciunea mulțimei și aceștia poartă și păcatul crimei că nu ne-am putut reface și am mers din rău în mai rău, căci ei ne-au jefuit mereu și nu s-a găsit nimeni în această țară ca să le pună frîu lăcomiei lor criminale. Toți trebuiesc atinși, coane Alecule și atingerea să se facă așa pe categorii, după cum i-am clasificat mai sus. în ce privește categoria din urmă, eu nu le-aș lăsa nici un ciob de strachină și i-aș înjuga și la plug, coane Alecule, și ce mai brazde aș răsturna cu ei! Nu-i altă soluție, coane Alecule, căci n-avem închisori și bugetul e prea slab pentru a suporta asemenea cheltuieli”. Azi, numele celor ce trebuiau „atinși” sînt complet uitate: Radu Abrudeanu, Manolescu-Strunga, Ianculescu, Nacht, Margulies, Nicachi Botez etc. Prezintă, totuși, interes felul în care unii dintre ei, din niște nimeni, au ajuns „oameni mari”. „Să încep – spune autorul – cu G. Horeanu, acela care înainte de război locuia cu mama sa, cu soția și 2 copii într-o baracă, în strada Orfeu no 6. Pe acele timpuri îi venea foarte greu să suporte și chiria de 300 lei anual, căci dat afară din slujba ce ocupa cu 200 lei lunar, recurgea la pingelirea cîte unui cunoscut pentru cîte o piesă de 5 lei pentru a-și stîmpăra foamea. Prin protecția Dv coane Alecule acest apaș escroc ordinar, dovedit judecătorește dar amnistiat, a ajuns om mare – adică da-l-aș pe gîrlă, e mic de-l pierzi printre picioare, urît ca un drac și pe deasupra e și cocoșat -, dar mare prin bogăție. Astăzi bogăția este cîntarul persoanei și al valorilor morale; după cum pentru cei cinstiți cîntarul e «Prostia». Se zice că ar avea zeci de milioane, are case-palat, foarte luxos mobilate, are automobil și are și șlepuri pe Dunăre. De șlepuri a voit să se cotorosească; a încercat să le vîndă Statului, și deși s-a dovedit că vasele au fost furate de la nemți, totuși nu m-aș mira de reușită, căci ce nu se poate face în această blagoslovită țară”. Pe lista lui Gheorghiu – Cirișanu figurează și o „femeie de succes”: „Da, coane Alecule (protectorul «îmbogățiților de război» și primul dintre ei – n.m.), din auzite știu că și doamna (Nacht) – bucurîndu-se de favoarea unui ministru oarecare (adică a lui – n.m.) -, ar face și dînsa averi și încă în stil extraordinar de grandios, dar e pretențioasă rău și nu suferă tocmeală. Era vorba de o autorizație de a cumpăra pește de la pescăriile Statului. Doamna în chestie i-a spus negustorului grav și categoric numai două vorbe: «Să știi că eu nu tratez afaceri decît de la 10 vagoane în sus, iar prețul intervenției mele este de 60.000 lei de vagon». Adică pentru o vorbuliță spusă la ureche sau chiar la telefon, Doamna trebuia plătită cu de la 600.000 lei în sus! Așa guriță mai înțeleg și eu, coane Alecule, Ar fi bine s-o cumpere Statul s-o pună într-un muzeu”. Tristă ironie, deloc consolatoare! în mai mult de un rînd, „armaghedonul” „Domnia Corbilor” mi-a dat impresia că, doar cu puțină surdină în stil, el ar putea trece ca inspirat de actualitatea imediată. Cert e că îndeamnă la meditație asupra acesteia. Jucăm – uneori fără să ne dăm seama – într-o piesă care s-a mai jucat.lă sosite din Germ

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!