Europo, venim!

Prieteni europeni

Val MĂNESCU

Toată lumea știe că Elveția e o țară neutră și prosperă, aflată în centrul Europei, cu vreo 4 milioane de cetățeni de diferite etnii, care a adoptat acum opt sute de ani o Constituție aflată în vigoare și în zilele noastre. Singura modificare s-a efectuat în 1948, cînd femeilor li s-a dat dreptul de vot. E o țară muntoasă. Exportă energie electrică, echipamente high tech și tehnologie spațială pentru NASA. Elvețienii au respins prin vot democratic aderarea la Uniunea Europeană, de teamă că le va fi afectată neutralitatea care le-a permis pînă acum să fie ei înșiși. Pe bancnota națională scrie Confederation Suisse în limbile germană, franceză, italiană și romansă. Iar mașinile poartă un ecuson pe care scrie CH, Cantons Helvetiques. Nu există fereastră elvețiană fără garoafe purpurii și fără drapele mici, roșii cu cruce albă. E țara în care Wilhelm Tell a tras fără teamă cu arbaleta în mărul de pe capul fiului său ca să le arate dușmanilor cu ce trăgător de elită au de-a face. De sute de ani, aici nu a mai fost război. Elveția nu poate fi cucerită pentru că se știe că în 24 de ore poate mobiliza o armată de peste un milion de ostași. Fiecare cetățean are acasă arma, muniția și uniforma și e gata în orice clipă să-și apere averea și țara. De prin secolul XVI, garda personală a Papei de la Roma e alcătuită numai din soldați elvețieni. Mai puțin de 15 la sută din populație fumează. Nu se admit lipsa de punctualitate, risipa, incorectitudinea, indisciplina. Elvețienii sînt perfecționiști, serioși, mîndri și sportivi. Au măsură în tot ceea ce fac, la mîncare și la băutură, dar mai ales cînd e vorba de timp și de bani. N-ai zice că sînt zgîrciți, mai degrabă sînt extrem de calculați. Sînt săritori și sufletiști. Nu-și ascund patriotismul și se mîndresc cu ciocolata lor, cu ceasurile de precizie, cu vacile, cu autostrăzile, cu trenurile și cu munții lor. Sînt intreprizi, se adaptează rapid la tot ce-i nou și au un dezvoltat simț al umorului. Cînd am văzut cum arată orașele și satele lor mi-am amintit un cîntec de-al lui Alexandru Andrieș, care prin 1985 vorbea ca un nebun nostalgic despre „țări care nu există”.

Remy Lambelet este un întreprinzător particular din Romanel-sur-Morges, o așezare de vreo 500 de locuitori din cantonul Vaud, Elveția. La ei se spune village, adică sat, numai că n-are nici o legătură cu satul pe care-l știm noi, cu ulițe pline de noroi și case din chirpici. Satul elvețian e cel mai european sat din Europa. Asfalt, trotuare, gaz, vile, săli culturale, absolut tot ce poate îngloba termenul de civilizație umană. Remy este un munte de om, aproape cît Vasile Popa, căruțașul de pe Calea Bîrladului, la fel de adevărat și de puternic și a fost campion național de lutte suisse – un fel de luptă dreaptă, cum era la noi cînd trăiau feții-frumoși și zmeii – și acum e vicepreședintele Luptătorilor elvețieni. D-l Remy a dat mîna cu tovarășul Ceaușescu, în calitate de arbitru la nu știu ce campionate mondiale de lupte organizate cîndva în România, iar după împușcarea aceluia, elvețianul a venit aici de vreo zece-cinsprezece ori pe cheltuiala lui, ca să aducă bunuri și bani buni pentru copiii neajutorați de români de la căminul din Comănești. A învățat și limba română cît a putut, ca să-i înțeleagă pe cei pe care poporul român al meu nu prea-i înțelege. Le-a făcut acoperiș nou, le-a reparat ușile, apoi a refăcut terenul de sport. Le-a adus ciocolată, mingi de fotbal, copiatoare, adidași și tot ce i s-a spus că ar fi nevoie. În ultimii ani, obosit de birocrație, entuziasmul lui s-a domolit. A renunțat la funcția de președinte al parenajului cu băcăuanii și la responsabilitatea miilor de euro pe care trebuia să-i justifice Comitetului pe care-l reprezenta. Cu toate astea, orfanii din așezămîntul de pe Trotuș primesc în continuare, la sărbători, bunătăți de la Remy Lambelet.
Cînd am deschis la Lausanne prima expoziție de pictură românească, Remy a cumpărat cîteva tablouri, deși nu prea-i trebuiau. A făcut-o mai mult ca să-și ajute prietenii și să le insufle încrederea că vor avea succes. Și ei chiar au reușit.
Ca să trăiască bine el și familia lui, elvețianul Remy Lambelet face tot ce e posibil din fier și aluminiu: scări, grilaje, construcții metalice de tot felul. Pe postamentul celebrului drapel al Națiunilor Unite din Geneva o placă de aramă anunță că pilonul de oțel al catargului de 30 de metri, pe care noi îl vedem mereu la televizor, e fabricat de firma lui Remy Lambelet care, de fapt, e o întreprindere cu cinci angajați. Odată, cînd a venit în România, ne-a preparat personal, cum știe el, biftec tartar, din carne crudă tocată asezonată cu capere. În fiecare an ne trimite felicitări elvețiene, agende elegante și pixuri, în virtutea principiului că prietenia trebuie întreținută.
Remy Lambelet și familia lui n-o duc rău. Au o casă mare, fiecare mașina lui, au o afacere care merge bine, sînt sănătoși. S-ar putea spune chiar că au tot ce le trebuie, ba chiar destul de mult în plus. Și totuși, fără prietenii lui din Elveția și din Bacău – România, Remy s-ar simți foarte sărac. erea și țara. De prin secolul XVI, garda personală a Papei de la Roma e alcătuită numai din soldați elvețieni.

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!