Cap limpede

Lovitura de grație

Mihai BUZNEA

Finit corona opus – spunea marele poet latin Ovidiu în urmă cu aproape două milenii. Noi, ziariștii moineșteni, am fost cu adevărat prozaici atunci cînd, puși în fața faptului împlinit, am exclamat la unison, în urmă cu patru decenii: urma alege!, gîndindu-ne la maxima celebrului fabulist francez La Fontaine: în toate treburile, să luăm în seamă sfîrșitul. Un sfîrșit care în redacția „Flacării Moineștiului” a venit cu totul pe neașteptate, ca o lovitură de măciucă sau ca un trăznet de vară pe un cer senin: se desființează ziarul! Eram în postul Crăciunului, cu cîteva zile înainte de Revelionul ’65. Ni s-a comunicat sec: pe 30 decembrie 1964 apare ultima ediție. Misiunea vi s-a încheiat. Fiecare va merge la meseria de bază. Aveți dreptul să refuzați soluțiile care vi se oferă… Cadouri de Moș Crăciun și de Sfîntul Vasile.
Nici pînă astăzi nu am aflat care au fost rațiunile desființării ziarului. Politice? Nu cred. Economice? în nici un caz! Tirajul – între 5 500 și 6 000 de exemplare, la un raion administrativ populat de circa 100 000 de locuitori, ne susținea financiar. Raportam chiar profit la sfîrșitul anului, chiar dacă în acea perioadă reclama și publicitatea lipseau din coloanele ziarului; nu se purta. Și-atunci?
Lovitura de grație nu ne-a vizat doar pe noi, cei de la Moinești. în regiunea Bacău apăreau, concomitent, alte două publicații bisăptămînale – „Flacăra” P. Neamț și „Steaua roșie” Roman, precum și săptămînalul „Oneștiul Nou” cu o existență de patru ani. Au fost, și ele, desființate. După cum, de altfel, și-au încetat apariția toate ziarele „raionale” din întreaga țară. Cu două excepții: „Clopotul” din Botoșani și „înainte” Brăila, care „veneau” din clandestinitatea comunistă; aveau, adică, tradiții revoluționare.
A fost prima decapitare în masă a presei românești „angajate” postbelice. Poate că una dintre rațiunile care au stat la baza acestei măsuri radicale a fost încheierea perioadei „romantismului revoluționar”: închiderea marilor șantiere naționale ale tineretului de la Bumbești – Livezeni, Salva – Vișeu, Calan, Hunedoara, Bicaz; finalizarea procesului de cooperativizare a agriculturii; așezarea lucrurilor în tiparele economiei centralizat-planificate; ori, poate, punerea la punct a ziariștilor, care își cam „luaseră nasul la purtare”, în sensul că aveau o prea mare libertate de mișcare, adică de exprimare, fără ca „tovarășii” să-i poată „aduce la ordine”, datorită dreptului liber la expresie consfințit de Constituție – așa comunistă, cum era, sau tocmai de aceea. Fapt este că ni s-au pus botnițe într-un mod pe care nu aveai cum să-l combați și, astfel, am devenit șomeri de lux. Supărarea să fie la alții – ne-am spus -, și am organizat un banchet de adio fără ca măcar să-i treacă cuiva prin minte că numai peste trei ani, la încă neproiectata noii organizări administrativ-teritoriale a țării – din februarie 1968, aveam să fim căutați și culeși mai ceva ca iarba de leac, fiecare de pe unde ne aciuasem. Norocul ne-a fost acela că pînă să vină tăvălugul fiecare ne făcusem „o meserie de bază” – profesori, ingineri, economiști, așa că seismul nu a făcut prea multe victime.
Dar întîmplarea ne-a pus în gardă: întotdeauna să fii pregătit pentru ceea ce poate fi mai rău, fiindcă siguranța de astăzi se poate afla pe nisipuri mișcătoare. Astfel de decapitări aveau să mai urmeze; prima – după numai zece ani, în mai 1974; apoi, cea din 1982. Dar, atunci, asemenea gînduri erau departe de noi. Ne împăcasem imediat cu soarta maurului care își făcuse datoria, pe fondul unui acut sentiment de frustrare: cu cine să te bați?!; cui să-i ceri socoteală?!
Ziarul moineștean a avut o existență relativ scurtă, dar a fost marcată de o anume notorietate: aproape 12 ani de apariție, cu două dislocări – Bicaz și Moinești; trei generice – „Constructorul hidrocentralei”, „Zorile socialismului”, „Flacăra Moineștiului”; circa
1 200 de ediții. Colecțiile lui au căzut pradă uitării, putînd fi consultate doar la Biblioteca Centrală a României. Și dacă se mai găsește vreun doritor de a-i scrie istoria. Restul e doar amintire…
Și apropo: toate tipografiile care au tipărit, pînă în decembrie ’89, publicațiile românești, erau obligate să trimită cîte 10 exemplare din fiecare ediție la Biblioteca Centrală a României spre a se putea constitui colecțiile de patrimoniu. De la revoluție încoace această obligativitate a dispărut. Cum se va mai putea scrie o istorie, mai multe, a presei românești postdecembriste, cînd înseși redacțiile nu posedă colecțiile propriilor publicații? E, pur și simplu, o întrebare. a. Fapt este că ni s-au pus botnițe într-un mod pe care nu aveai cum să-l combați și, astfel, am devenit

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!