Oameni cu zilele numărate

De două sau de trei ori pe săptămînă, timp de patru ore, sute de persoane stau nemișcate pe un pat de spital, așteptînd ca aparatul de dializă la care sînt conectate să lucreze în locul rinichilor pe care i-au pierdut de mai multă sau mai puțină vreme. Prin furtunașe subțiri, încet, încet, sîngele lor este extras din corp, epurat de toxine de către dializor și apoi introdus înapoi. După ce sîngele i-a fost purificat total, pacientul pleacă acasă și își continuă viața în mod normal. în județul Bacău, sînt 210 persoane cu insuficiență renală cronică care trăiesc de mulți ani doar datorită rinichiului artificial. Nu este ușor pentru ei să se supună hemodializei, dar, deocamdată, nu au alternativă. Altora, însă, soarta le-a fost mult mai favorabilă. Le-a oferit o șansă la care toți cei 210 speră, dar, din păcate, foarte puțini vor putea să o atingă.

De 12 ani cu transplant

în momentul de față, 50 de persoane din județ beneficiază de transplant renal. Marea majoritate se simt foarte bine cu rinichiul străin, pe care corpul lor l-au acceptat. „Eu am făcut transplant în 1994, la Cluj, la domnul profesor Lucan, care, la vremea respectivă, lucra în colaborare cu medicii italieni. Am mai mulți frați. Toți s-au oferit să-mi doneze un rinichi. Dar, dintre ei, doi au fost compatibili cu mine, o soră și un frate. Amîndoi au fost testați, dar medicii au ajuns la concluzia că este cel mai bine să îl ia pe cel de la sora mea, Ecaterina Botez. Din 1994, de cînd am început să trăiesc cu rinichiul ei, îi spun mamă, deoarece ea mi-a dat a doua viață. Mă simt foarte bine. Am făcut și dializă doi ani, din 1992 pînă în 1994. Dar nu am putut să o suport. Cînd ieșeam de la aparat, trebuia să mă așez jos imediat, unde se nimerea, chiar și pe bordură. Ajunsesem să cîntăresc 44 de kilograme”, își aduce aminte Rodica Prisecaru, acum, în vîrstă de 46 ani, o femeie activă, întreprinzătoare.

Viață normală, dar cam scumpă

Cele 50 de persoane cu transplant au între 17 și 63 de ani. Marea majoritate dintre ele nu au nici măcar o problemă minoră de sănătate, lucrează, duc o viață normală. „Starea lor de confort crește față de cea avută cînd erau supuși dializei. Dar necesită un statut social mediu, dacă nu bun. Trebuie să aibă căldură în locuință, alimentație variată, hiperproteică, bazată pe carne, ouă, brînză, alimente care costă. Mulți nu-și pot permite, din păcate”, declară doctorul Leonard Roșu, directorul Spitalului Județean de Urgență, șeful Centrului de Hemodializă Bacău. Dar dacă nu toți au posibilitatea să-și asigure o alimentație corespunzătoare și confortul necesar, în schimb, tratamentul posttransplant pe care trebuie să îl urmeze toată viața pentru a exclude riscul ca rinichiul să fie rejetat de organism este accesibil oricui. El este acoperit integral din fondul asigurărilor de sănătate. Lunar, terapia la domiciliu a unei singure persoane cu trasplant de rinichi costă 2.500 euro, sumă suportată de Casa de Asigurări de Sănătate Bacău. Ea alocă aproximativ 1,6 miliarde lei pentru tratamentul celor care au făcut operație de transplant de rinichi.

Rudele sînt greu de convins

Deocamdată, singura variantă posibilă de transplant este cea de la un donator, rudă de gradul unu (părinți, frați, surori, copii) cu bolnavul și, în același timp, compatibilă cu acesta, astfel ca rinichiul să nu fie respins de organismul beneficiarului. Rude compatibile au mulți dintre cei care sînt supuși dializei, dar, din nefericire, puține dintre ele acceptă să renunțe la un rinichi, în favoarea persoanei bolnave. Deși intervenția nu implică riscuri nici în timpul efectuării și nici după aceea. „Procedura de prelevare a organului nu este foarte complicată și nici operația de transplant în sine. în centrele universitare de la noi se fac foarte repede. Problema este ca bolnavul să-și convingă ruda să-i dea un rinichi”, spune doctorul Leonard Roșu. Din nefericire, pînă și părinții unora dintre bolnavi refuză să îi ajute pe aceștia sau se lasă greu convinși, deși medicii le garantează că nu există pericol pentru ei. Prin 2002, după 13 ani de dializă, o femeie, mamă a unui copil cu un handicap fizic grav, a ajuns cu venele atît de afectate de înțepăturile pe care le-au suportat de-a lungul timpului, încît nu mai era posibil să fie conectată la rinichiul artificial. Unica ei salvare era transplantul. Numai că tatăl ei, un bătrîn în vîrstă de 80 de ani acum, singurul care era compatibil, nu se lăsa deloc înduplecat să-i doneze un rinichi. „Abia după un an l-am convins. L-am trimis la Centrul Universitar Iași, dar medicii de acolo l-au respins. Avea o problemă cardiacă, mai era și un constant consumator de alcool, și ei au considerat că este riscant pentru el. Dar cum era vorba, practic, despre viața atît a mamei cît și a copilului, nu ne-am lăsat. I-am trimis pe toți trei la București. Acolo s-a făcut transplantul, acum trei ani, și a reușit. Bătrînul avea 77 de ani. Acum are 80, se duce la cîmp, mai trece și pe la crîșmă, dar nu are nimic”, povestește doctorul Roșu.

Părinți fără suflet

Dar nu toți cedează la insistențele bolnavului, rudelor și ale medicilor. „Cunosc o fată de 17 ani căreia tatăl ei nu vrea sub nici o formă să-i dea un rinichi. Le-a reproșat la toți că vor să-l bage în pămînt. Este un om fără suflet, dar îi lipsește și educația. Donatorul nu riscă nimic. Sora mea este perfect sănătoasă și după 12 ani de cînd are numai un rinichi”, afirmă Rodica Prisecaru. Și, totuși, pe unii nici medicii nu reușesc să-i convingă. „în cîteva cazuri, eforturile noastre au fost zadarnice. Teama de operație, de a nu mai putea să muncească și, de ce să nu o spun, să bea, îi face pe unii să nu accepte. Nu am crezut că voi întîlni vreodată așa ceva. Și nu este vorba despre sacrificiul suprem!”, a mai spus doctorul Leonard Roșu.

Insuficiența renală cronică, o boală perfidă

Insuficiența renală cronică este o boală foarte perfidă, nu se manifestă evident decît în momentul în care a ajuns într-un stadiu avansat. „Trei ani am dus-o pe picioare, fără să-mi dau seama. Singurul semnal a fost că am pierdut mai multe sarcini, una și la șase luni. Nu îmi explicam de ce mi se întîmplă asta. Pînă cînd, alertată, m-am dus la medic și mi-am făcut toate analizele. Atunci mi-a descoperit boala”, își amintește Rodica Prisecaru. „Simptomele sînt nespecifice. Bolnavul simte oboseală, din cînd în cînd, frisoane, are extremitățile mîinilor și picioarelor reci, dar nu ceva deosebit de grav. Aceasta pînă cînd se ajunge la ultimul stadiu. între normal și nevoia de rinichi artificial este o plajă mare de oameni care nu se știu bolnavi, dar la care toxinele din sînge sînt la valori crescute. Nu însă într-atît de mari, încît să îl determine pe cel în cauză să se adreseze medicului. De aceea, se prezintă la doctor destul de tîrziu, cînd au deja deșeuri proteice în sînge”, mai spune doctorul Leonard Roșu.
Dializa sau transplantul renal ar putea fi evitate, dacă fiecare dintre noi ne-am face măcar o dată pe an banalele teste de uree și de glicemie și probele hepatice. „Dacă populația ar respecta această regulă, ar ști exact cum stă cu funcția renală și nu am mai avea pacienți care să constate la un moment dat că nu mai au rinichi”, a încheiat doctorul Roșu. (Elena ȚINTARU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!