Europo, venim!

Imagine și fotografii

Val MĂNESCU

Pe deasupra centrului dragului meu oraș a plutit, vreme de-o săptămînă, zeița Thalia însoțită de o cohortă redutabilă de artiști, la a căror simplă rostire a numelor tremură frunza și iarba sutelor de actorași de provincie și de aspiranți la gloria scenei, a laurilor și a ropotelor de aplauze ale poporului. Profitînd de mărinimia unei Primării care pare din ce în ce mai interesată de nivelul cultural al celor pe care – temporar – îi păstorește, conducerea Teatrului Municipal Bacovia a reușit să pună în practică un proiect pe care orice manager teatral cît de cît ambițios și-l dorește.
Festivalul Gala Star a văzut lumina rampei în pofida tuturor cîrcotelilor, suspiciunilor și contestațiilor. Pentru toată lumea a fost un succes al urbei, nu doar bătaia în piept a cîtorva isteți deciși și responsabili cu imaginea Bacăului. Nu-mi prea stă în fire să laud – și nici n-o fac – dar nu se poate să nu consemnez regalul teatral de la Bacău ca pe cel mai important eveniment cultural întîmplat aici în ultimii ani. Cu toate lipsurile, inerente unui experiment aflat la prima încercare. Și în pofida insidioasei întrebări care a planat la unele spectacole pe sub cupola cu norișori a sălii: unde ne sînt băcăuanii deștepți, intelectualii, scriitorii, artiștii, profesorii, actorii, toți cei înebuniți după replica deșteaptă, bine spusă, care ascunde sensuri descifrabile doar de cei cu un coeficient de inteligență și cultură situat peste medie? Cum or să poată critica, cei puși pe critică, ceva ce n-au văzut? Din auzitelea nu se pune, băieți! Ochi văzut, ochi crăpat, zicea Tudor Vornicu. Dacă își mai amintește cineva de omul care a făcut cu adevărat artă din televiziune în țara asta…

Lumea evoluează. În domeniul imaginii, al filmului și al fotografiei am asistat, într-un scurt interval de timp, la adevărate minuni. Dacă ia capul profesorului de chimie de pe fotografia din tabăra de astă-vară și îl atașează trupului deja decapitat al silfidei care-i predă engleza, orice copil se poate amuza copios în fața display-ului. Oricine poate trimite instant filmulețe în direct prin telefonul mobil. Te și întrebi unde vor ajunge, frate, cu tehnica asta? În același timp, adică în zilele noastre, adică taman săptămîna asta, secretara unei școli (nu-i dăm numele, persoană importantă, monșer!) ceartă rău de tot fetele care aduc – pentru diploma de absolvire a zece clase – poze în care zîmbesc, au priviri luminoase și o atitudine degajată. Departe de Doamna secretară gîndul că acele fotografii le-au costat pe eleve cam 10 lei noi, adică gustarea lor pe vreo cîteva zile. Nu contează nici că sînt atît de expresive încît par pline de prospețime, de viață, de naturalețe, și chipurile sînt frumoase și tinere, chiar așa cum trebuie să fie adolescența. Doamna în cauză le trimite din nou la fotograf pentru că pretinde ca imaginea absolventului pe document să fie reflectarea seriozității, cu privirea drept înainte, tunsoare regulamentară, fără cercei în urechi, ferească Dumnezeu de ruj sau machiaj! Rigid ca mortu’, așa să fie! Pentru că n-au apucat să devină uteciști, elevele și elevii respinși la proba foto a secretarei nu înțeleg de ce atîta rigoare și de ce ar trebui să aibă o față inexpresivă, țeapănă, pe un act oficial care îi va însoți de-aici înainte pe drumul evoluției sociale și profesionale, toată viața lor.
Pe vremuri, primii-secretari erau stăpînii absoluți ai unui județ, aveau drept să taie și să spînzure, aveau drept să bage și să scoată din origini pe oricine nu respecta codul principiilor eticii și echității socialiste, care le cerea cetățenilor să fie serioși, înțepeniți pe linia construcției comunismului, viitorul de aur al omenirii. Le cereau să muncească și să tacă. Să nu comenteze. Să nu vrea. Să nu-și
dorească blugi, plete, fuste scurte, muzică, filme, pîine, carne, mașină, nimic. Să fie mulțumiți cu soia, cu frigul, cu întunericul, cu tăcerea. Să zică mersi că au pentru ce să stea la coadă. Cine îndrăznea să-și dorească altceva era împotriva politicii partidului și partidul era ferm: cine nu e cu noi, e împotriva noastră, e infractor. Ca la armată, se aplicau principiile supunerii: dacă nu știi, te învățăm, dacă nu vrei, te obligăm. Doamna secretară i-a invidiat la timpul potrivit pe superiorii ei într-ale secretariatului. Frustrările ei se observă, pesemne, de multă vreme. Dar ea e corectă, punctuală, face cafele bune, ba, cînd se termină zahărul de la protocol, dă o fugă la chioșcul din colț și ia din banii ei un kil, doar n-o sărăci dintr-atîta. Treaba să meargă. Dom’ director să fie mulțumit. Democrația actuală îi permite secretarei să se manifeste plenar, ca un om nou, care-și face treaba exact, ca un robot, fermă în principii și în tot ceea ce a învățat. Directorii pe care i-a avut în ultimii șaisprezece ani i-au apreciat capacitatea de a nu crea probleme, seriozitatea și intransigența față de leprele astea de elevi care vin la școală de parcă ar fi vii, de parcă ar gîndi, de parcă ar spera. Dracii ăștia nu înțeleg că au voie să pună întrebări și să comenteze doar dacă ridică mîna și li se dă voie. Și, la poze, nu se discută: privirea drept înainte, bărbia sus, fruntea liberă, urechile vizibile! Așa rămîi pe
diplomă. Și nu te rîde ca prostu’! Vă dorrresc multă sănătate și fericire! – își încheia discursurile către nație, inclusiv către secretare, secretarul general al primilor secretari și al tuturor secretarilor și secretarelor din România.
Dumnezeu să-l ierte! cineva de omul care a făcut cu adevărat artă din televiziune în țara asta…

Lumea evoluează. În domeniul imaginii

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!