Politici culturale

Modele trecute și prezente

* Reflecții despre francofonie

Maria Grigoriu

Găsim, în dicționarul Robert, o definiție scurtă și clară a termenului francofonie: cel care vorbește curent franceza. Vorbim, totuși, de cîțiva ani despre francofonie – un cuvînt la modă. Cum l-am putea explica? Francofonia a devenit tot mai limpede o strategie, o politică culturală menită să reînvie interesul pentru limba și cultura franceză, aflată într-un nemeritat regres în școala românească și în Europa”. „Zilele Francofoniei” care au loc, de obicei, în luna martie, trădează, în parte, gustul recent al românilor pentru spectacolul mediatic, pentru frivolitatea discursurilor, festivism și exagerare.
în ce ne privește, vom stărui la început asupra francofoniei ca model cultural, tradiție – un fel de arhetip înscris în noi, care definește memoria noastră culturală, afinitățile latine, dar mai cu seamă înclinația românilor de a cultiva valorile culturii și civilizației franceze, adică ceea ce presupune un anumit statut intelectual. în Moldova s-a observat chiar, la începutul secolului al XIX-lea, un intens proces de „francizare”. înființarea școlilor franceze private, cu precădere la Iași, tentația boierilor modoveni de a avea o bibliotecă cu lucrări în limba franceză, prezența guvernantelor de origine franceză, „mademoiselle” al căror rol era să învețe odraslele frantuzește, să se preocupe de manierele „ŕ la française” ale acestora – toate aceste exemple vorbesc, desigur, despre o modă a epocii, care avea să devină un model cultural. Cultivarea politeții ca mod de a fi, fără binecunoscutele accente de prețiozitate și caricatură, eleganța în vestimentație, ironia subțire, bunul gust, obiceiul de a scrie corespodența în franceză sînt numai o parte din documentele francophone ale vremii. Merită să amintim, aici, scrisorile în franceză, pline de afecțiune, ale lui Vasile Alecsandri adresate fiicei sale, Marie Bogdan, aflată la Paris, prințului Ion Ghica, poetului Frédéric Mistral, dar mai ales fostului său profesor (son cher professeur) Victor Cuénim, în al cărui pension a învățat, între 1828-1834, împreuna cu M. Kogălniceanu (a se vedea ediția
„Vasile Alecsandri – Cele mai frumoase scrisori „, traducere și prefață de Marta Anineanu, Editura Minerva, Bucuresti, 1972).
Orice am spune, un Balzac, un Proust, un Baudelaire, un Flaubert sau un Gide rămîn niște mituri literare, care nu vor dispărea și fără de care formarea noastră ca intelectuali nu ar putea să se desăvîrșească. Lectura lor nu poate fi înlocuită cu nimic. Francezii afirmă chiar că Proust este simbolul Franței: Proust cîest la France. Existența noastră intelectuală depinde, deci, de lecturile sau de relecturile noastre. Mitul limbii și literaturii franceze este azi supus timpului, încercării lui, dar nu poate fi șters din memoria noastră culturală de nici un fel de ,,americanizare”. în mod paradoxal profesorii de franceză din Statele Unite par surprinși de diminuarea interesului pentru studiul limbii franceze în România, de scăderea numărului de elevi care optează pentru această materie. în America lucrurile par să stea altfel: cultura și civilizația franceză, Parisul atrag tot mai mulți studenți americani. O fi vorba de un complex de inferioritate?
Francofonia ține de istoria prezentă și trecută a românilor, a învățămîntului românesc. Depinde de felul cum este înțeleasă. Zilele Francofoniei de la Universitatea din Bacău (desfășurate în 30 – 31 martie), au constituit o celebrare a limbii și culturii franceze, ca să zic așa, dar și o modalitate de a face mai vizibile efortul pe termen lung, seriozitatea profesorilor și a unui număr de studenți. Expunerile, concursul legat de francofonie, conferințele, dezbaterile privind identitatea limbii franceze în contextul actual, concursul de traduceri, teatrul în franceză, expoziția de carte veche franceză au arătat și altceva, și anume: studiul serios începe să dea roade, să fie mai apreciat. Valoarea trebuie reașezată la locul ei. Surogatul, reclama nu mai pot fi acceptate atunci cînd sînt supuse unei priviri, dacă nu severe, măcar oneste. Mai este un aspect care trebuie neapărat subliniat: efortul universității noastre de a crea anumite facilități care să facă posibilă șederea la Bacău a lectorului francez, domnul Alexis Messmer, s-a dovedit benefic. Constat mai multă dezinvoltură în exprimarea studenților, care nu se tem să vorbească, să improvizeze – cu un aer firesc, în franceză.
Rigoarea cu care profesoara Agneszka Marciniak a analizat statutul limbii franceze în școala poloneză, la ora actuală, ne-a arătat o realitate de care nu trebuie să ne ferim: aceea că nu ne putem minți de dragul sărbătorii. Franceza se află în mod constant, după germană și rusă, pe locul trei, în Polonia. Cu monologul lui Fabrice Dubusset (Manual practic pentru a învăța să zbori) ne-am aflat în plin teatru francez postmodern. Interpretarea subtilă, care trece dincolo de cuvinte, punerea în scenă de o manieră originală au transformat amfiteatrul într-o scenă, au metamorfozat un spațiu consacrat cursurilor și didacticismului într-o altfel de lecție.
Cred că începem să înțelegem tot mai mult că modelele nu au dispărut, că ele există printre noi. Trebuie doar să știm să le vedem, să le cultivăm și să le respectăm. Generația de tineri profesori și studenți a putut să se convingă, prin prezența profesorului univ. dr. C.D. Zeletin – invitat de onoare al Catedrei de Franceză de la Universitatea din Bacău, ce înseamnă un adevărat boier al culturii. Autor al mai multor volume de proză și poezie, circa 40, traducător din lirica italiană și franceză, tălmăcitor al volumului ,,Les Fleurs du Mal” de Ch. Baudelaire, profesorul C.D. Zeletin a vorbit – cu farmecul și modestia unui învățat – despre multe lucruri: despre cele douăzeci de variante ale unei singure poezii, despre rigoarea muncii intelectuale, despre refuzul tentației firești de a publica repede de dragul mediatizării, despre seducția cărților, despre pericolul exercitat de calculator ca substitut imperfect al cărții, care ne poate transforma în simpli consumatori de imagini, despre nenumăratele ore petrecute în anticariate și biblioteci.
Expoziția de carte veche franceză din biblioteca Universității, comentată atent, cu simțul selecției, de doamna Cecilia Anghel, bucuria de a atinge cărți care datează din 1860, au creat un sentiment de respect pentru acest patrimoniu care a făcut mult timp din biblioteca Universității un reper al intelectualității băcăuane.
Modele își au, și ele, vîrsta lor. Azi vorbim despre moda americană, pe care românii o imită aproape orbește. în anii 1950-1960 profesorii de engleză trebuiau să predea franceza sau rusa, pentru că engleza nu se prea studia atunci în școli. Sigur, nu festivismul este important, ci modelele trecute și prezente. în acest sens, lecția intelectuală a profesorului C.D. Zeletin a fost una plină de discreție și eleganță. tă materie. în America lucrurile par să stea altfel: cultura și civilizația franceză, Parisul atrag to

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!