Varietăți critice

Ce rămîne

Constantin CĂLIN

Ani în șir Varlaam a fost unul dintre autorii mei de duminică. L-am și „predat”. N-am știut însă că studiul cel mai întins despre el l-a dat un consătean: arhimandritul Dionisie Udișteanu. Nici n-aveam cum să știu, căci, în mare parte, textul respectiv a rămas inedit. Am putut să-l citesc abia recent, cînd editorul său, d-l Mircea Motrici, mi-a oferit un șpalt al volumului ce stă să iasă.
Fapt remarcabil, deși scris în întîmpinarea unei comemorări, „Popas la 300 de ani de la moartea lui Varlaam Moțoc” (1957) e mai mult decît o lucrare ocazională. De obicei, în atare situații se improvizează. Or, se vede, autorul a investit aci muncă și ardoare, știință și pasiune. El nu execută pur și simplu o temă, ci își exprimă afinitatea cu un model îndepărtat. Modestia titlului n-ar trebui să deruteze: „Popasul” e substanțial și demonstrativ, caracteristic pentru viguroasa personalitate a celui care l-a alcătuit. El evidențiază îndeosebi rolul lui Varlaam de reformator al monahismului și al vieții bisericești din secolul său. Aceasta e latura tematică pe care autorul o are cel mai aproape de inimă și în multe din aprecieri se simt accente comune cu cele folosite în culegerea de articole „Ogor înțelenit” (Ed. Mușatinii, 2005). Chiar dacă n-o afirmă direct, Dionisie Udișteanu descoperă în Varlaam pe cel dintîi precursor al tezei sale despre „monahismul cultural”, pentru care a militat întotdeauna. După părerea sa, Varlaam (și nu altcineva) este cel care, îngrijorat profund de decadența moravurilor din mînăstiri, a „epigonismului”, l-a consiliat pe domnitorul Miron Barnovski să dea, în 1626, o pravilă fermă, în 15 paragrafe, pentru îndreptarea ei. Acele paragrafe ar putea fi reamintite și azi cu folos. Aleg o frază despre mîncarea în chilii: „Prin chilii nice bolnav, nice sănătos să nu mănînce, nice să be, făr numai apă”. Varlaam nu numai că era un om exigent, asiduu, tenace, dar avea prin comparație cu contemporanii săi, și un orizont mai larg, format prin lectură și prin călătorii (Kiev, Moskova, prin țară). „O privire de ansamblu”, echilibrată, „Popasul” îi trece în revistă toate evenimentele vieții și toate realizările, întreaga sa „păstorie duhovnicească, cărturărească și gospodărească”. Bilanțul general e redat în cuvinte măritoare, pe deplin justificate: Varlaam a fost „chipul cel mai de seamă al adevăratului ierarh român”, „bărbatul care a lucrat cu multă rîvnă la întărirea Bisericii Ortodoxe și a patriei sale”. început cu o ipoteză nouă despre locul nașterii mitropolitului (nu Balotești-Vrancea, cum s-a spus, ci Borcești-Neamț) și cu o descriere a mediului de formare, studiul se încheie, simetric, cu date despre „paretisirea” (autosuspendarea) din 1653 și reîntoarcerea la mînăstirea de metanie, Secu, unde principala sa grijă a fost să termine corect socotelile cu lumea, pentru a merge liniștit „în casa cea de lut a moșilor săi”.
Anexat studiului e dosarul sărbătorii de la Secu a tricentenarului morții lui Varlaam (28 – 30 august 1957), elocvent pentru climatul epocii în care s-a desfășurat. Corespondența cu instituțiile politice, administrative, religioase, procesele-verbale, programul, invitațiile, cuvîntările interesează atît prin informațiile pe care le conțin (demersuri, oameni de decizie, atitudini), cît și prin diversitatea stilurilor. Relativ la aceasta, aș observa condiția ingrată a organizatorului (același cu autorul volumului), obligat să se adreseze superiorului său, Mitropolitul Moldovei, cu formula liturgică „înalt prea Sfinte Stăpîne” (deși, se pare, nu-l simpatiza) și să-și încheie scrisorile către autoritățile seculare cu inevitabila lozincă „Luptăm activ pentru pace!” în ceea ce mă privește, am citit plin de curiozitate materialele privitoare la deschiderea mormîntului și cu delicii, ca pe un conspect dintr-o povestire sadoveniană, „meniurile” (pentru obște și pentru oaspeții de seamă), atent nu numai la conținutul lor, ci și la diferențele de structură și cantitative. în prima seară, de pildă, pentru obște: borș de fasole uscată, tocană de cartofi, castraveți murați, pîine și cîte 1/8 vin de persoană”, iar pentru oaspeți: „salată de vinete cu roșii și ardei, borș de hribi (sau borș de pește), sarmale cu varză (sau pește prăjit cu salată de castraveți și roșii), pîine, cozonac, rachiu, pepeni verzi, vin, cafea”. Păstrîndu-le alături de celelalte documente, Dionisie Udișteanu va fi avut, presupun, intuiția interesului pe care îl vor stîrni peste timp.
Gîndită și pregătită la proporții de eveniment național, sărbătoarea de la Secu n-a beneficiat însă de prezența tuturor celor așteptați. Semn al nesiguranței, al timidității și al suspiciunii, chiar unii dintre ierarhi au declinat invitația, sub motive a căror sinceritate este greu de evaluat (tîrnosiri, treburi urgente în eparhii etc.), dar cu „urări” și „binecuvîntări arhierești”! Finalmente, fiecare din părți a folosit în felul ei această manifestare. Autoritățile – ca să susțină că la noi „viața religioasă se desfășoară în libertate” și că ele îi acordă sprijin material, capii Bisericii – ca să polemizeze cu „stiliștii” pe tema calendarului și să pledeze pentru unitate, iar arhimandritul Dionisie Udișteanu – ca să-și demonstreze rîvna și capacitatea organizatorică. A fost – cum spune el însuși altundeva – „fapta (sa) cea mai însemnată din acel timp”.
Ironie a sorții, succesul s-a întors curînd, însă, împotriva sa, după care viața i-a intrat inexorabil pe panta declinului. Peste doi ani va fi scos atît din stăreție (pe care – zice – nu și-a dorit-o), cît și din mînăstire. Motivele? Ingratitudinea unora dintre „frați” și faptul că „stăpînul” său, dr. Iustin Moisescu, viitorul Patriarh, îl marcase ca antitetic și indezirabil, încă de la cuvîntul de întîmpinare, în care gazda făcu imprudența de a-l cita elogios pe un alt mitropolit al Moldovei, Iosif Naniescu (1875 – 1902), ca apărător al „călugărismului român”. Or, în ciuda declarațiilor de suprafață, „linia” regimului față de monahism era alta, potrivnică.
După aproape jumătate de veac, azi, dosarul și celelalte texte îl reabilitează pe Dionisie Udișteanu. întotdeauna, scrisul – scrisul bun, pornit dintr-o conștiință cinstită -, rămîne.ă al adevăratului ierarh român”, „bărbatul care a l

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!