Cap limpede

Istorie multiplicată

Mihai BUZNEA

La începutul lunii martie 1968, odată cu apariția noii serii a publicației băcăuane, redacția ziarului „Steagul roșu” era una de top: 42 de oameni, din care numai redactori erau 22; apoi: doi secretari de redacție, supranumiți „șefi de stat major” deoarece ei asigurau aplicarea strategiei editoriale și ritmul activităii cotidiene; doi fotoreporteri, patru corectori și tot atîtea dactilografe; un redactor stilizator și altul responsabil cu titlurile. Din dotarea tehnică: două autoturisme de teren; curată „boierie” pentru vremurile de austeritate ce începuseră să-și cam facă prezența. Programul redacțional era, pe undeva, similar cu cel de la Miliție – adică non-stop, cu echipe de zi și de noapte, astfel că cheia ușii de la intrarea principală în sediu se pierduse, din lipsă de utilizare. Condeiele erau profilate/specializate pe cerințele editorului: viața politică, economia, socialul, instituțiile de stat, învățămînt-cultură, sport-divertisment, corespondențe. Organizare strictă, fiecare știam cu exactitate unde „să scurmăm” în căutare „de bombe”, nu ne călcam pe bombeuri, ceea ce asigura cunoașterea, abordarea și reflectarea evenimentelor fără a risca să ne scape vreunul. Aveam chiar și o secție de „Externe”, cu redactori la schimb și înzestrată cu două aparate telex care clănțăneau continuu de pe la orele 16,00 pînă mult după miezul nopții, nu de puține ori pînă dimineața următoare, cînd se încheia teleconferința pe țară cu urarea îndelung așeptată de către echipa de serviciu: „vă dorim noapte bună!” Prin intermediul acelor aparate-minune (pentru acele timpuri) eram conectați la pulsul lumii care ne aducea în redacție – spre a le oferi mai departe cititorilor -, cele mai proaspete evenimente interne și internaționale. Redactorul responsabil era, totodată, și decanul nostru de vîrstă. în semn de recunoaștere și respect îi atribuisem apelativul de „dom’ ministru” (de externe). în compensație eram, tot la două seri, invitații lui la cîte o cană de fiertură de UNICA – surogat de cafea pe bază de secară și năut, adevărat balsam pentru stomac și amăgitor pentru foamea noastră perpetuă dată de orele interminabile de program. Delicatese asezonată cu cîte un pumn de semințe de floarea-soarelui de la aceeași sursă și cu care „împingeam” orele în așteptarea evenimentelor. Nae Lungu reprezenta un magnet pentru noi toți, era titrat în politică și faptul monden. Ne fascina cu istorioarele și fanteziile lui din Bacăul de demult. Dar pe atunci nu ne era permis să publicăm astfel de lucruri. Ce bine ne-ar mai prinde acum, dar el ne privește de sus…!
Structura tematică a ziarului era riguros stabilită: pagini săptămînale pe teme economice, culturale, sportive, cetățenești, dar și de „magazin” – duminica; lunare – de știință, tehnică, un „jurnal literar-artistic” ș.a.; pagini de eveniment; rubrici și grupaje de actualitate; tableta zilei; cronici rimate și fapt divers sub genericul „semne particulare” Erau de toate pentru toți: și pentru editor, dar și pentru cititor; spre a-i mulțumi pe fiecare, în felul lor. Paginile – mari și flămînde ca niște guri de căpcăun – înghițeau 18 – 20 de file de manuscris, adică între 540 – 600 de rînduri dactilografiate, plus titlurile și ilustrația de rigoare. Eram o adevărată industrie a scrisului. Corvoadă pentru secretari să le umple. Dar și o benefică competiție între redactori pentru titlul – sau „bomba” zilei publicată la „închiderea ediției”. Participam la o adevărată competiție contra cronometru, echipa redacțională de serviciu – formată din 9 oameni, fiind ajutată/deservită de echipa tehnică de tipografi – 4 culegători mecanici, 2 zețari-paginatori, 4 zincografi, 2 stereotipari, 3 mașiniști rotativă. Se lucra „cu ochii pe ceas”, spre a ne încadra în orar, altfel riscam faza finală – difuzarea; pierderea trenurilor, a curselor auto, ratarea tirajului – cu bomboana pe colivă – plata, din buzunarul propriu, a pagubei. La un tiraj mediu de 100 000 de exemplare, care erau vîndute cu 0,20 lei bucata, aceasta ar fi însemnat cel puțin 20 000 de lei, adică leafa pe o lună a fiecărui component al echipei de editare. Nu ne-a fost, însă, dat să se întîmple, deoarece fiecare dintre noi știam foarte bine zicala cu „frica păzește bostănăria!”.
în zorii zilei plecam, în sfîrșit, spre case, în acompaniamentul metalic al rotativei ce imprima ziarul proaspăt moșit. Prin zonele centrale ale orașului apăreau deja vînzătorii de ziare mirosind proaspăt a cerneală tipografică: la „Spicul”, la „Telefoane”, la Gară… Era o istorie, multiplicată, a clipei. O existență efemeră și totodată mărturie pentru eternitate. Și tot spre dimineață începea o nouă „facere”; apoi alta și alta. Timp de șase ani și trei luni, pînă cînd o nouă „remaniere” avea să ne lovească în moalele capului. Dar, despre toate cele întîmplate, la timpul lor…zare strictă, fiecare știam cu exactitate unde „să scurmăm” în căutare „de

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!