„Fișele unui memorialist”

Constantin CĂLIN

Acestea sînt textele pe care le prizez cel mai mult în „Luceafărul”, „Convorbiri literare” și, recent, „Bucovina literară”. D-l Gheorghe Grigurcu, autorul lor, a împlinit ieri 70 de ani. La o ocazie atît de importantă, pot – cred – să-i declar aceasta direct, fără perifraze. „Fișele” sale au facturi diverse: sînt descrieri de „caractere”, pagini de jurnal, reflecții, aforisme, rememorări, excerpte din cărți și din presă etc. Nu le știu exact modul de fabricație, presupun însă că sînt rodul unei discipline intelectuale zilnice, un alt fel de „diarism”. în alcătuirea și gruparea lor se vede clar mîna criticului: hotărîtă, sigură, pricepută. Cronologic, aceste „fișe” vin în prelungirea „Jurnalului lui Alceste”, pe care l-a ținut anterior. Schimbarea de titlu corespunde unor modificări de substanță. D-l Grigurcu se înfățișează aci mai destins, mai relaxat, mai odihnit. Pare instalat confortabil în vîrsta sa reală, seniorial și auster, econom în gesturi și cuvinte. Dacă n-ai da din cînd în cînd și peste însemnări care exprimă nemulțumiri și decepții, ai putea vorbi de o „mască apolinică”. Atitudinea sa emană o siguranță suverană: e calm, neclintit și, aș zice, ireversibil. I-a dispărut încordarea și insistența din polemicile de odinioară; atacînd sau ripostînd, acum se limitează la lovituri mai scurte și mai ușoare. Apoi e și mai variat. Alternează mereu planurile: aproapele și departele; pezentul și trecutul; particularul și generalul. Pentru a evita monotonbia chiar și pe suprafețe mai mici, succesiunea „fișelor” e atent regizată. Uneori efectul e de complementaritate, alteori de divergență. Diversitatea ia chipul unității, și invers.
De ce mă atrag aceste texte? întîi pentru că – vorbind simplu – din ele aflu mai multe adevăruri decît din lungile articole ale altora. D-l Gheorghe Grigurcu e elegant, dar tranșant; surîzător, dar intransigent. Are măsură și ceea ce francezii numesc „proprete”; nu edulcorează și nu îngroașă. Răspuns suplimentar: îmi place că o ține pe-a lui. Spirit consistent, ferm, nu dă semne că s-ar revizui ori că s-ar dilua. Seamănă cu acei eroi de roman care, tenaci și încrezători în busolele lor, merg pînă în pînzele albe. în „Fișe”, memorialistul e, în primul rînd, un observator al actualității – curios, lucid, sagace – și numai rar un om care plonjează în trecut, atins de aripa nostalgiei sau de unda romanței. Majoritare sînt referirile la prezent. De altminteri, dacă e să compar, mă interesează mai mult ceea ce spune despre anumite figuri contemporane decît despre cele care îi revin din cînd în cînd pe ecranul amintirilor. Astfel, între sugestivul portret făcut lui Gala Galaction (surprins într-un moment de agitație sub cupola Academiei) și cel făcut lui Andrei Pleșu, îl aleg fără nici o ezitare pe acesta din urmă, ca fiind mai complex, – o sinteză de calități eminente și de defecte majore, pagină superbă de aqua forte, pamflet glazurat cu epitete corosive, scris cu loialitate, privind modelul îndeaproape și dominîndu-l. O asemenea „fișă” ar onora pe orice critic și pe orice moralist. O reproduc spre contrarierea celor ce și-au făcut din pitorescul autor al „Minimei moralia” un idol, de care, vai, nu trebuie să te atingi, și spre satisfacția celor iertați de o atare slăbiciune și obișnuiți cu exercițiile de scrutare. Iat-o: „Andrei Pleșu; strălucit intelectual, strălucit oportunist. Sub toate legislaturile cade mereu în picioare. Raportabil la un M. Ralea, cred că l-a devansat. După ce și-a compus un „look” de disident (scurtul exil, cu alură princiară, de la Tescani i-a priit), îndată după cotitura din ’89 a avut grijă a se disocia sonor de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Alexandru Paleologu. A cultivat mereu sinuozități mănoase. Amenințările cu demisia din guvernul mineriadelor (participarea domniei sale la acest guvern e o dovadă că a fost selectat din capul locului de Ion Iliescu!), desigur niciodată finalizate, au rămas de pomină. Fortificat prin colaborarea cu Emil Constantinescu, a avut prevederea de a se rosti meprizant despre Ion Iliescu și Adrian Năstase, chiar în preajma eșecului lor electoral din 2004. După ce a anunțat că renunță la orice funcție politică, evident că n-a tratat cu refuz îmbrățișarea lui Traian Băsescu. Ce mai urmează? După toate probabilitățile, alte politicale. Sofist carismatic, pe un trunchi de monden blazat (are aerul unui rafinat jucător de cărți), domnul Pleșu ilustrează cu nonșalanță contradicția dintre o filosofie întemeiată pe scepticism și mefiență, distins cinică, și prosperitatea personală, cîtuși de puțin abstrasă, ci întemeiată pe un comportament activ, pe o energică implantare în straturile practice ale existenței. Cărnos, jovial, hirsut, elegant, reprezintă un monument de abilitate. Ne vorbește de pe micul ecran cu voce scăzută, cu pleoapele coborîte, excedat de propria-i autoritate molatică. Pare a somnola ușor, aidoma unui pachiderm august ce-și face siesta după un prînz copios. Indubitabil, e unul din personajele cele mai savuroase ale umanității băștinașe, legatar, vrînd-nevrînd, al intelectualilor cu strălucire stilistică și fire versatilă, în frunte cu G. Călinescu, M. Ralea, Camil Petrescu. Harul inteligenței speculative a lui Andrei Pleșu crește ca o floare de lotus pe luciul apelor putrid stătute, balcanice”. Admirînd tehnica în care e executată „pictura”, nu pot să nu remarc și „materialul”: un amestec subtil de uleiuri și acizi.
„Fișele” mă introduc în sfera temelor care îl preocupă aproape cotidian pe d-l Gheorghe Grigurcu (sau îmi arată spre ce se îndreaptă luările sale aminte) și în cercul lecturilor lui pentru necesități sufletești, „libere”. Aflu, ca să zic așa, larii și penații la care se întoarce el după scrierea unei cronici sau a unui articol: autorii de căpătîi și de nișe speciale. Care sînt aceștia? Paul Valery. Nietzsche, Pavese, Goethe, La Rochefoucauld, Chamfort, Arghezi, Blaga, Gide, Bernanos etc. „Fișele” se referă la numeroase aspecte morale și literare: oportunism, ipocrizie, inteligență, scepticism, înțelepciune, originalitate, megalomanie, vîrste, iubire, ingratitudine, ură de sine, provincie („Vai, vai, vai de provincia care n-a cunoscut o mutație, devenind centru”) etc. Sînt teme inevitabile pentru condiția sa, a mea și a altora. De aci sentimentul că parcurg un univers cunoscut, că am întîlnit aceleași personaje, că am trăit aceleași dezamăgiri. De aci, într-un cuvînt: „afinitatea”, care în același timp mă ajută să sesizez și diferențele. Una dintre ele e că scrisul d-lui Gheorghe Grigurcu e mereu somptuos, ornat cu expresii iradiante, de o solemnitate care nu devine niciodată rigidă.ta din urmă, ca fiind mai complex, – o sinteză de calităț

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!