Privește înainte

Am sugerat, anterior, că bi(o)cicleta vieții umane nu poate înainta fără a pedala permanent și succesiv pe scopuri și mijloace și fără a echilibra/corela în mișcare continuă direcția cu viteza de deplasare. Dacă cele două pedale reprezintă, succesiv, politicul (scopul sau direcția de urmat) și economicul (mijloacele sau resursele utilizate), atunci echilibrarea celor două componente definește o atitudine etică normală, acceptată și acceptabilă, dar care rezistă în timp doar prin schimbare și adaptare continuă. A fixa niște reguli rigide de urmat echivalează cu a fixa o direcție unică de mers, cu consecința blocării pedalelor, a pierderii echilibrului și șansei de înaintare. Experimentul comunismului de tip sovietic este exemplul cel mai cunoscut de ineficiență socială ca urmare a imobilismului ideologic. Un contraexemplu ar fi, probabil, ceea ce se întîmplă în ultimele decenii în China. Dogmele religioase, ideologice și principiile excesiv de rigide, nemodificate în funcție de contexte, au dus întotdeauna, este adevărat – pe termene lungi, la catastrofe umanitare, fie acestea numite războaie, revoluții sau reforme radicale.
Actualmente, tehnologiile scurtează etapele și putem destul de ușor să vedem capătul acțiunii, adică putem vizualiza ce s-ar întîmpla dacă păstrăm sacrosanct direcțiile, chiar dacă pedalăm de zor. Sau, am putea vizualiza ce se va întîmpla dacă modificăm parțial sau total scopul și, desigur, dacă atragem alte mijloace sau le folosim în combinații noi. În consecință, oamenii au găsit de cuviință să relativizeze principiile, „legile”, dogmele și chiar codurile juridice, aceste haine de sezon ale eticului. Chiar dacă se adoptă Coduri deontologice, Reguli de urmat și Manuale de bună practică, acestea trebuie să fie mereu schimbate și adoptate în funcție de context. De aceea este nevoie de ediții succesive și de adaptări din ce în ce mai dinamice.
Această etică relativistă ține de postmodernitate și de imperativele tehnologice și economico-politice ale vremurilor noastre (mai vizibil, cam de pe la 1950 încoace). Nu mă feresc deloc să afirm că sînt adeptul acestei optici, pe care am promovat-o în anii ‘80 fără a avea un minim acces la sursele occidentale ale relativismului etic. Poate, eventual, critica «deșănțată» a concepțiilor etice burgheze din literatura oficial acceptată la noi să-mi fi strecurat în minte ideea: «oare lucrurile nu stau chiar cum susțin cei criticați»? Este o posibilă explicație autoadresată, dar și una adresată criticilor mei. În mintea unora doar străinătatea poate produce idei noi, iar noi sîntem sortiți imitațiunii și maimuțărelii… Mai importantă decît paternitatea ideii relativismului etic mi se pare acumularea de noi argumente și contraargumente care să justifice nevoia reală (sau nu) de relativism etic. Personal aștept contraargumente și critici întemeiate. Dacă (mă) vor convinge, tocmai relativismul meu mă va obliga să adopt o altă atitudine…
Această discuție despre etica relativistă postmodernă nu este una (doar) de dragul de a discuta sau de a-mi defini o poziție, o atitudine și o convingere (cui îi pasă?). Dimpotrivă, vreau să atrag serios atenția că unul dintre domeniile fundamentale ale vieții noastre – educația, poate să promoveze moduri de gîndire și de acțiune care să (ne)fericească generații de absolvenți sau chiar o întreagă societate. Responsabilitatea morală a educatorilor mi se pare uriașă prin aria largă de influență pe care o poate exercita asupra semenilor. Clasa politică și clasa economică, viața socială internă și legăturile acesteia cu alte societăți, libertatea și modul în care o folosim etc., toate aceste concepte și realități depind fundamental de educație, mai exact de modul cum facem această educație. Are aceasta un conținut etic real, sau așteptăm să vedem ce noi revoluții vor obliga oamenii să deschidă ochii și să îi învețe să privească în depărtare? Probabil, fiecare dintre noi își amintește de primele lecții de mers pe bicicletă: nu te uita la roată! Asta însemna că echilibrul era asigurat doar dacă priveai înainte, cît mai departe…. În limbajul etic relativist și personalizat de mine prin tri(u)nitatea politico-economică-etică cele trei dimensiuni trebuie văzute și utilizate în mod unitar, simultan și continuu: adică, dacă urmărești cu adevărat un scop și nu lași mijloacele (pedalele) să irosească energia prin accelerări și frînări inutile înseamnă că ai un comportament etic.
Poate vi se pare ciudat că subliniez aici doar importanța pedalelor, a direcției de mers, a corelării direcției cu viteza etc., dar nu am pronunțat deloc cuvîntul «om»; adică, în cazul de față – «biciclist». Ce este acesta: scop, mijloc sau adecvare scop-mijloc? Desigur, toate trei intim împreunate, simultan corelate și permanent echilibrate. Revin cu sugestia adresată celor care vor considera acest model (îndeosebi relativitatea elementelor sale) ca fiind unul dificil de înțeles, acceptat și utilizat să practice un alt exercițiu, infinit mai dificil, dar deja acceptat de majoritatea dintre noi – modelul existențial creștin al Sfintei Treimi. Îmi permit să sugerez și o trimitere bibliografică: Dumitru Stăniloae și lucrarea sa «Treimea cea de o singură ființă». Nu contează de cîte ori va trebui să reluați lectura acestei minunate cărți – iluminarea va veni cu siguranță. Vom înțelege mai bine, sper, și sintagma conform căreia «omul este făurit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu», dar atenție! – a Dumnezeului întreit în ființa unică, deci nu doar după chipul și asemănarea lui Dumnezeu Tatăl, căruia îi adresăm rugăciunea fundamentală «Tatăl nostru»… Cu alte cuvinte, atît ființa divină, cît și fiecare dintre noi ne definim similar după o structură triadică, treimică și tri(u)nitară pentru simplul motiv că existăm într-un spațiu tridimensional. Celor care au găsit deja patru, cinci sau «n» dimensiuni existențiale le sugerez să definească doar primele trei. Restul sînt derivate și variațiuni ale acestora.
Dincolo (sau, poate mai corect, dincoace) de problematica existențialistă abstractă se află viețile și existențele noastre concrete definite de ceea ce dorim și vrem (scopul bine definit), de mijloacele de care dispunem acum sau în viitor și de modul cum le adecvăm reciproc. De aceea, consider că este necesar să delimităm puțin (măcar din considerente didactice) lucrurile. Am denumit toată teoria de mai sus Metodologia Scop-Mijloc (MSM), iar după cîteva decenii de predare și explicare am ajuns la concluzia că aplicarea în practică a MSM nu este altceva decît banalul, diurnul și umanul comportament uman, pe care eu îl numesc management și care are, în esența sa, etica relativistă postmodernă.
Liviu DRUGUS, Universitatea George Bacoviatocmai relativismul meu mă va obliga să adopt o altă atitudine…
Această discuție despre etica relativ

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!