Cuptorul lui Doliș

Val MĂNESCU

Sîntem în Săptămîna Mare. De undeva, de foarte demult, îmi vine în nări mirosul florii de zarzăr și cel al lumînărilor și al cadelniței și gustul aghiasmei și al împărtășaniei din Săptămînile Mari ale copilăriei mele. Venea Vinerea Mare cu misterul trecerii pe sub aer. Nu se întreba nimeni de ce trebuie să treci pe sub aer, dar aplecarea avea darul să te înfioare și să te facă să te descoperi mai bun, mai deștept și mai sănătos. Sîmbătă se făceau cozonacii. Se frămînta aluatul din făină albă, drojdie și lapte. Umplutura putea fi cu brînză, cu nucă și cacao, cu mac, stafide sau rahat, cu mere, după gust, imaginație sau, cel mai des, după ce avea fiecare prin cămară. Se punea coajă de lămîie fermentată în rom. Vanilie și scorțișoară. Mirosul înnebunea tot cartierul. Pînă și Pachița lui Ghicajanu, care avea podea de lut, făcea cozonaci de Paști. Femeile de pe strada Avram Iancu își coceau pasca umplută cu brînză și stafide la madam Doliș. Moș Doliș avea un roib costeliv și o căruță strîmbă cu care aduce în fiecare zi la poștă scrisorile și pachetele de la gară. Dar, între salcîmii din curtea lui, sub un șopron, avea și un cuptor mare de copt cozonaci de Paște. încă de miercuri aprindea focul, cu lobde de stejar. Astupa crăpăturile din tencuiala de lut cu cocoloașe de mămăligă. Veneau femeile cu tăvile grele, pline cu coca moale. Le purtau pe brațe, ca pe niște prunci dragi. Coana lui Doliș, o băbuță vioaie cu basma neagră, deschidea cu cleștele ușa de tablă de la gura cuptorului: tre’ să mai stăm oleacă, că-i prea încins. Lăuda invariabil marfa. Ce bine ți-au crescut anu’ ăsta, vecinică! Se vede c-ai fost cuminte și-ai ținut post. E cu nucă sau cu rahat? Cum se mai simte maică-ta, că n-am mai văzut-o de trei zile și-am auzit că-i cam bolnavă? Ia, na, să-i duci de la mine sunătoare să-și facă ceai, că-i ia cu mîna durerea… Pînă noaptea tîrziu dura coptul de cozonaci. Femeile își dezvăluiau reciproc secretele, cu voce scăzută. Nu se inventase cuvîntul, dar la cuptorul lui Doliș se practica abitir socializarea.
Lumea se-mbuna în Săptămîna Sfîntă. Lumina care urma să vină la înviere avea cu adevărat putere dumnezeiască. în zilele alea nu-i mai vedeai pe bețivanii străzii clătinîndu-se bolborosit. Nu-l mai auzeai pe moș Picu înjurîndu-și caii și nici pe madam Iercuță boscorodindu-ne. Nu era voie să vorbești urît, nu mîncai carne, jocurile copilăriei erau mai domoale, fără hohoteli și țipete. Te rîde lumea și te pedepsește Dumnezeu, copchile, tu bați mingea și Iisus e răstignit pe cruce! Serile veneau peste lume cu sunet de clopote mari, ca niște legende. Era o senzație de sfîrșit și de început de lume care impunea cumințenie și sfială pînă și celor mai obraznice loaze din cartier. Explodau florile de cais și verdele era mai verde. Nu conștientizam atunci, dar, fără exaltare, întîlnirea cu Divinul ne făcea copilăria mai pură, ne întărea și ne proteja în fața relelor ce aveau să vină.

Toate astea au fost. Mai întîi le-au fost luate grădinile cu meri, cu pruni, cu gutui. Apoi, casele au căzut una după alta sub lama buldozerelor. Lenuțo, ieși repede că-i dărîmă casa lui Picu! Petrule, Lică, hai mă să vedem cum cade casa lui Pardoseanu, că la a lui Stoica eram la pădure! Locul s-a pustiit, înecat în noroi, băltoace și scaieți. Cuptorul lui Doliș s-a sfărîmat sub vremuri și s-a amestecat cu lutul din care era făcut. Moșii și babele de pe strada Avram Iancu au fost mutați în apartamente de bloc, unde în curînd au și murit, întrebîndu-se nedumeriți unde le sunt caii și salcîmii, unde le e totul lor, că doar au fost credincioși și l-au iubit pe Dumnezeu. Tot ce era viu și adevărat acum cincizeci de ani s-a făcut lut, în urma unui cataclism perfid, gîndit și dirijat cu înfiorător cinism, de o putere care s-a vrut mai presus decît voința divină.
Exact pe locul în care fumul din hogeagul de la cuptorul lui Doliș anunța cîndva apropierea Paștelui, e acum o gură de canal, fără capac, firește. în gaura neagră cineva a pus o ramură groasă de salcîm. Cu tot cu flori. Ca de Paște.imaginație sau, cel mai des, după ce avea fiecare prin cămară. Se punea coajă de lă

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!