Iubirea eternă

O mare speranță pentru toți

Vasile PRUTEANU

Pînă să ajung la Muzeul Prado din Madrid fusesem de nenumărate ori la biserică, ascultasem și citisem pericopele evanghelice despre patimile și răstignirea lui Hristos, văzusem mii de icoane cu acest subiect, trecusem pe „sub aer” (cum vom face și astăzi, cei mai mulți dintre noi), dar o cutremurare a sufletului atît de zguduitoare nu simțisem niciodată ca în fața tabloului lui Velasquez, care-L înfățișa pe Mîntuitor mort pe cruce. Prăbușirea trupească în toată nimicnicia și grozăvia ei îmi surpase avîntul cugetului și-mi înghețase căldura sufletului. Alte tablouri n-am mai fost în stare să văd la Prado, din cauza lacrimilor ce-mi inundaseră chipul. în tablou, cerul e întunecos și posomorît. Alături de Hristos sînt și tîlharii răstigniți, dar trupurile lor nu poartă atît de evident pecețile morții, ca cel al Mîntuitorului. Răstignirea este pictată fără sulimanuri, fără cruțarea sensibilității privitorului. Trupul e gol, plin de sînge și în întregime acoperit de pustule. Un soi de erupție epidermică a sufletului. Crucea e în prim-plan, atît de aproape de privitor încît pare a-i sta efectiv în față, orice „distanță artistică” fiind anulată. Cine ar mai putea crede că omul crucificat și mort, cu trupul de un galben-vinețiu, ar mai putea învia vreodată? Golgota e pustie. „Publicul” amator de „scene tari” (saduchei, farisei, rabini și gură- cască) s-a retras. Toți se grăbesc, că vine sîmbăta, e sărbătoare și le este teamă să nu se spurce cu spectacolul de pe blestematul deal al Căpățînii. La spurcăciunea ce au săvîrșit răstignind un nevinovat nu-i duce gîndul. A mai rămas doar un personaj într-o vastă mantie galbenă, un galben mohorît și vestitor de rele, greu de uitat, purtînd parcă în adîncul faldurilor toate păcatele lumii. încolo, pustiu, părăsire înfricoșată, sub un cer gata să-și reverse șuvoaiele peste leșul zdrobit de suferință și cu coroana de spini ce arată a fi cu țepi metalici înfipți în fruntea sacrificatului. în fața acestui tablou ești biruit de prea-evidentul caracter definitiv și iremediabil al morții. Nu-i de mirare că pe ucenicii și apostolii înșiși i-a copleșit realitatea, i-a descumpănit moartea atît de îngrozitoare. Omenește vorbind, nu puteau reacționa altfel decît prin deznădejde, următor înjositoarei ucideri a învățătorului lor. De aceea, s-au dovedit neîncrezători în învierea lui Hristos, ba chiar Toma i-a cerut dovezi pe cale materială, probe empirice; să-i pipăie rănile, să-și pună mîna în coasta străpunsă, să mănînce și să bea cu ucenicii ca să se asigure că nu e stafie. Comentînd pe larg acest tablou, Dostoievski scrie că „nu doar Toma nu putea crede. Toți ucenicii n-au crezut. N-au crezut pentru că într-atît de definitivă apare răstignirea, moartea și înfrîngerea lui Iisus, încît făgăduielile lui par a rămîne doar vorbe frumoase, iluzii spulberate, amăgeli ale cugetării”. Acuma se punea cu cea mai vie acuitate prezența credinței. A crede înseamnă îndeosebi a crede de necrezutul, „încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11,1). De aceea îi și spune Hristos lui Toma: „fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”; pentru că „a crede” stă dincolo de limitele minții omenești, obișnuită să constate, să vadă, să se convingă.
… Am în față un alt tablou; cel pictat de Fra Angelico. Fața lui Iisus este tumefiată de lovituri, spinii coroanei îi spintecă fruntea și capul, aura îi este scăzută, abia vizibilă. Hristos moare. Omenește vorbind, piere cea mai mare și mai importantă ființă care a existat vreodată. Mare prin puterea gîndirii lui, opusă celei a timpului său, tuturor timpurilor, dar mai ales prin sufletul său generos, capabil să ierte pe cei ce L-au torturat și răstignit fără motiv. Andre Frossard (membru al Academiei franceze) comentează această pictură, precizînd că „pînă și ateii, văzînd-o, dovedesc față de Iisus o anumită duioșie, care nu merge pînă la adorație, dar devin revoltați față de neîndurarea rabinilor și chinuitorilor lui. ânțelegi, totuși, că El este «Fiul unic al lui Dumnezeu», că în raport cu uriașa lui milă pentru dușmanii și ucigașii săi, Dumnezeu nu este unul al neîndurării și necruțării. El petrece o oră pe scaunul judecății și 23 pe cel al milei și îndurării”. Iată, dar, o mare speranță și pentru păcătoșii cei mai îndărătnici. Trebuie numai să vrei să-i deschizi „ușa” lui Hristos, să-i ceri și ți se va da, să bați cu credință și ți se va deschide.
Mircea Eliade (marele nostru istoric al religiilor) precizează că „Hristos este o ființă eternă care a luat, prin propria sa experiență, cunoștință de mizera condiție umană și s-a sacrificat pentru iertarea greșelilor noastre, ce au provocat această mizerie. Cine presimte amploarea acestui sacrificiu va simți cum urcă în el un sentiment necunoscut, acea curată iubire de «Iubirea care este Iisus», definiția însăși a Sfîntului Duh, ce nu se poate ivi în noi decît din divinitatea lui Hristos, cu umilință cuprinsă în făptura lui omenească”.
Mîine seară vom celebra „Ziua învierii”, mister ce sfărîmă înțelegerea omenească și trece dincolo de limitele minții, „punîndu-ne în relație cu misterele din urmă ale creației și cu lucrurile necreate ale lui Dumnezeu” (N. Steihardt). Dar despre această mare bucurie, în ziarul nostru de mîine.băta, e sărbătoare și le este tea

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!