Florin, omul fără picioare, dar cu aripi

Florin – omul din căruț. Așa îl știe toată lumea orașului Tîrgu-Ocna. Poliomelita l-a țintuit, aproape 30 de ani, într-un cărucior cu rotile. Un vaccin dozat greșit i-a schimbat total viața. Nici nu își mai amintește cum e să simtă pămîntul sub picioare. Cu toate acestea, nu a disperat niciodată. S-a refugiat în lectura cărților și în muzică. S-a rugat la Dumnezeu zi și noapte, să fie și el ca toți ceilalți. în zadar!… Pînă cînd, într-o zi s-a născut Diana Elena, fetița sa. Atunci, Florin și-a dat seama că, de fapt, picioarele nici nu îi mai trebuie. Pentru că, în ziua cînd a venit Diana pe lume, lui Florin i-au crescut aripi.

Joia Mare, Joia Patimilor! Am oprit mașina în centrul orașului Tîrgu Ocna. Cunoșteam doar numele celui cu care doream să mă întîlnesc: Florin Lupașcu. Despre el știam doar că e țintuit într-un căruț cu roți. Nu aveam la mine nici o adresă, nici un număr de telefon. Mă îngrijora ideea că urma să caut acul în carul cu fîn. M-am înșelat! De fapt, orice om din Tîrgu Ocna poate indica, cu precizie, unde locuiește Florin. „în blocul ăla mare, portocaliu, la parter!”, mi-a indicat primul om care mi-a ieșit în cale.
Bucurie, multă bucurie și înțelegere. Asta am văzut în ochii lui Florin și ai Lidiei, odată ce am intrat pe ușa garsonierei cochete. Se pregăteau de sărbătoarea Paștelui. Și erau fericiți.

„Unii copii erau cu bicicleta. Alții cu rolele. Eu cu căruțul”

Florin și-a îndreptat roțile căruțului spre mine. Nu se ferește să vorbească deschis despre viața sa. „Mă mulțumesc cu ce mi-a dat Dumnezeu: o soție bună și pe Diana!”, a deschis omul discuția. A început să povestească cum, în perioada anilor 1970-1975, în întreaga țară mulți copii au făcut poliomelită, deși au fost vaccinați. Și el se numără printre acei nefericiți. „Nu s-a aflat ce s-a întîmplat atunci. Se bănuiește că vaccinul nu a fost dozat corespunzător”, mi-a explicat Florin. Medicii au ridicat din umeri. Tratament nu exista. Drumul celor afectați de boală era fără de întoarcere: căruțul cu roți.
în ciuda bolii sale, Florin nu a fost marginalizat de ceilalți copii. Are o mulțime de prieteni. Mulți au rămas încă din copilărie. „Locuiam într-o casă, pe o stradă liniștită, plină de flori. La fiecare casă era cel puțin cîte un copil. Cu toții eram prieteni. Toți se jucau cu mine. Făceam întreceri. Desenam pe asfalt. Jucam prinsa. Unii erau cu bicicleta. Alții, cu patinele cu rotile. Eu, cu căruțul”, mi-a povestit bărbatul, amintindu-și de zilele copilăriei sale.
Florin a mers la școală ca și prietenii săi. Iarna, cu sania, restul zilelor din an cu căruțul. Mama sa a renunțat la serviciu pentru a avea grijă de copil. Tatăl, mecanic auto, a întreținut întreaga familie. „Muncea de dimineață pînă seara. Mama mă ducea zilnic la școală. în pauze venea să mă care în brațe la baie. Și asta, ani de zile”, povestește omul.
Florin a învățat bine. A reușit la Colegiul „Costache Negri” din Tîrgu Ocna, însă nu l-a mai terminat. Nu că nu ar fi fost capabil, dar mama s-a îmbolnăvit de inimă și nu îl mai putea duce la școală și să îl care în brațe în pauze. Așa că Florin a devenit un autodidact. Citea singur acasă și asculta muzică. Rock-ul a rămas pînă azi pasiunea vieții lui. O discuție cu Florin despre muzică sau despre cărți este o adevărată plăcere.

Lidia, femeia care l-a înțeles din prima clipă

Omul își amintește cum, după moartea tatălui, au urmat zile grele. Mama, deși bolnavă, muncea foarte mult. Pînă într-o zi cînd și aceasta a închis ochii. Dar Florin nu a disperat. Nu s-a plîns la nimeni. I se luminează ochii cînd își amintește prima zi cînd Dumnezeu, parcă, i-a întins mîna. Cineva a început să-l iubească! Lidia, fata care nu și-a mai putut lua inima de la el.
Cei doi au început să-mi istorisească cum s-au cunoscut. Am scris o scrisoare la revista „întîmplări adevărate”. Mi-am povestit întreaga viață. Nu speram ca cineva să fie impresionat de povestea mea. „De fapt, mai mult niște prieteni m-au sfătuit să scriu. în cîteva zile am primit un telefon de la Lidia din Cîmpia Turzii. Am vorbit luni bune la telefon. Ne-am plăcut reciproc încă de la prima convorbire. I-am spus mereu adevărul. Niciodată nu i-am ascuns că sînt imobilizat într-un căruț. Ce aveam să-i spun, că sînt Brad Pitt? La un moment dat, m-a întrebat ce înălțime am. Aici, recunosc, m-a închis! De unde să știu eu înălțimea? Eventual, puteam să mă măsor de la nivelul mesei în sus”, mi-a povestit hîtru Florin. Cei doi vorbeau la telefon de zeci de ori pe zi. „Să mai zic că am vîndut televizorul ca să plătesc factura de telefon?”, se întreabă rîzînd omul. în cele din urmă, acesta s-a hotărît să îi trimită Lidiei o fotografie. Vesel, mi-a povestit că tocmai venise cu prietenii de la pescuit. Băuse pe malul gîrlei o bere. Era murdar și pîrlit de soare. Ba, mai mult, și cu o pălărie de paie pe cap. „Așa am făcut poza!”, își amintește Florin. în cîteva zile, Lidia mi-a spus că va veni la Tîrgu Ocna să ne cunoaștem.

Și Lidia și-a pierdut picioarele

Florin a ajuns singur, în căruț, pe peronul gării cu mult înaintea trenului. Emoțiile erau enorme. „Lidia a coborît din tren. Dar nu era singură. Cu doi „bodyguarzi”: cumnatul și nepotul său. Și, colac peste pupăză, era și în cîrje. Am înlemnit!”, povestește rîzînd acesta. Oasele Lidiei nu asimilează fosforul. Picioarele tocmai fuseseră înlocuite cu tije de metal. „Mergea greu, sprijinită în cîrje. Eu cum am văzut-o i-am spus că dacă nu asimilează fosfor, atunci ar fi bine să mănînce chibrituri”, a zis Florin rîzînd, amintindu-și de acea dimineață. Cei doi s-au plăcut reciproc. Deși amîndoi au un handicap, inimile și sufletul lor sînt sănătoase și curate. „Lidia măcar e pe picioarele ei…sau pe tijele ei!”, glumește omul. Tratamentele îndelungi au ajutat-o pe aceasta să meargă singură. „Eu i-am zis că, dacă mă enervează, o dau la fier vechi!”, glumește Florin.

Diana, salvarea Lidiei și a lui Florin

în cîteva luni, cei doi tineri au spus un „da” hotărît în fața ofițerului stării civile. Se iubeau și nimeni nu îi putea despărți. Deși nimeni nu se aștepta, cei doi au luat taurul de coarne și au făcut-o pe Diana. Atunci, Florin a simțit că e alt om. A renăscut! A prins aripi! Era cea mai fericită zi din viața lui. Din acel moment avea pentru ce să trăiască. „Domnule, aveți o fetiță sănătoasă!”- așa i-a spus medicul lui Florin, la cîteva minute după ce acesta a devenit tată. Copila de trei ani e lumina ochilor lor. Casa lor e plină de viață. Merge cu mami și cu tati zilnic prin oraș. Pe „tati meu” îl iubește la nebunie. Florin a învățat-o să asculte doar muzică veche, bună. „Dacă tati e plecat pe afară și la televizor cîntă Cargo, o pornește de una singură prin oraș ca să îl aducă acasă să asculte și el”, povestește Lidia.
Diana e ca toți ceilalți copii: cîntă, rîde, se joacă. „Ne crește inima cînd vedem că se joacă cu copiii prin fața blocului. Aleargă, așa cum nu am putut noi!”, mi-a spus mama Dianei. Fetița iubește la nebunie animalele. Dorința ei cea mai mare este să aibă un purceluș. Vrea să îi pună pampers și să îl țină în casă. Diana este o fire foarte miloasă. âi sînt dragi toți bătrînii de pe stradă. „Cum vede o bătrînă mai săracă, cum zice să o luăm la noi acasă”, mi-a mărturisit Lidia.
Florin și Lidia merg cu Diana peste tot. Cît de curînd vor să meargă și la mare. „Copilul nu trebuie să simtă că noi avem un handicap. âi oferim orice are nevoie. Ne comportăm cu ea ca orice părinți, ca și cum nu am avea nici un handicap”, mi-a mărturisit Florin.

Primarul le-a respins cererea de locuință

Cei doi mi-au povestit cum, după ce s-au căsătorit, nu aveau locuință. Au făcut zeci de cereri la Primărie, ca să li se dea un apartament în noul bloc ANL. Deși ambii erau persone cu handicap sever, primarul nici nu a vrut să audă. „Luni întregi am păzit ușa Primăriei. Mereu, primarul ieșea și îmi zicea: «Lupașcule, nu ai noroc!»”, mi-a povestit Florin. Marele nostru noroc a fost că la o ultimă ședință de la Primărie, o femeie, Luminița Țîntaru, s-a ridicat în picioare și ne-a cedat nouă apartamentul ei. Nici nu ne cunoștea. Dar, probabil, i-a fost milă de noi!”, mi-au povestit cei doi soți. Deși acea femeie a cedat un apartament cu două camere, cei doi au primit, în final, cheia de la o garsonieră. „Asta e! Noi ne mulțumim și cu atît!”, afirmă Lidia.
Soții Lupașcu își amintesc ziua cînd au primit cheia noii case. „Primarul a făcut un atît de mare „tam-tam”, a chemat toată presa ca să vadă lumea cum are el grijă de persoanele cu handicap din urbe. Ni s-au făcut o groază de poze! Eu în căruț, cu cheia noii case în mînă. Cîtă demagogie!”, povestește omul.
Cei doi cunosc mai bine ca oricine ce înseamnă suferința. Poate de aceea trăiesc acum din plin viața alături de fiica lor. Se bucură de orice clipă. De orice zîmbet al Dianei. Lidia a făcut cozonaci, pască și ouă roșii. Așteaptă seara învierii lui Isus. O așteaptă și o simt, mai mult ca noi toți la un loc! Pentru că, deși nu au picioare, au aripi. Pentru că și ei au simțit ce înseamnă să reînvii. (Olimpia FILIP)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!