Scenarii, strategii, obsesii

Legea este un scenariu. Un scenariu preventiv, de obicei. Un scenariu este o realitate imaginată. Imaginarea și imaginația, în mentalul unui om „neculturalizat” sînt ceva rupt de realitate – mai ales pentru mentalul românesc format în urma felului de viață dus de 30-50 de ani încoace. în schimb, pentru o minte „culturalizată” imaginația este una dintre esențele realității. Această percepție contravine „realismului socialist” – de care românii obișnuiți, dar și unii dintre cei cu „școală”, încă mai suferă. Referitor la cei care-i luau în derîdere pe scriitori, marele poet Victor Hugo spunea: „Se zice despre poeți că sunt cu capul în nori, dar atenție – în nori se află fulgerul!”
Imaginația este un „obiect și un mijloc de lucru” extrem de important nu numai pentru scriitori, ci și, în egală măsură, pentru tehnicieni, oameni de știință, politologi și politicieni, sociologi și psihiatri, militari, polițiști și cadre ale serviciilor secrete. în aceeași ordine de idei, scenariul este o verificare, prin imaginarea tuturor posibilităților, a funcțiilor și desfășurării procesului numit „realitate”. în arta militară scenariul este esențial. Soldații și ofițerii sînt instruiți numai în baza unor scenarii posibile – de conflict. în acest sens, strategia reprezintă o coordonare pe scară largă a scenariilor, în funcție de datele și informațiile legate de factorii implicați și activi. Aceste cîteva rînduri mi-au fost prilejuite de revenirea în atenție a proiectului de lege privind Strategia de Securitate Națională. De la început, două lucruri sînt de menționat. Primo: președintele Băsescu ne asigură că proiectul respectiv corespunde necesităților României, ca partener în structurile euro-atlantice; secundo: premierul Tăriceanu a adus unele critici proiectului, dar i s-a adus la cunoștință că părerea domniei-sale în această problemă nu contează. Dacă în această chestiune majoră nu contează părerea primului-ministru, atunci ce să mai spunem despre cît contează părerile societății civile, ale presei, ale poporului – în ultimă instanță. Pentru că din cîteva referiri comentate în presă, în cursul lunii martie, despre statutul ofițerului de informații, reieșeau nu „chestiuni euro-atlantice”, ci o situare a acestuia deasupra oricăror legi și, de asemenea, sublinia activitatea celui în cauză în spațiul social românesc văzut ca „teatru de război” împotriva „terorismului” – unde pot să apară „victime colaterale, întîmplătoare”, mai mult sau mai puțin dorite?!… Știm foarte bine că în timp de război, cînd „situația” este, să zicem așa, „excepțională”, combatanții sînt aspru pedepsiți și acuzați de crime împotriva umanității și de genocid – chiar atunci cînd trag în inamici, dacă aceștia au statut de prizonieri, sau pedeapsa este extremă dacă luptătorii trag în civili, oricare ar fi ei. Deci, ce fel de Organizație, ce fel de Instituție este aceea care dorește să dea membrilor ei drepturi și puteri pe care inamicii nu le au nici măcar în timp de război?! – ne întrebăm. Ce nume merită să poarte o astfel de instituție?! Ce fel de oameni lucrează în acea organizație?! Cum sînt ei educați?! Ce fel de ideologie li se inoculează?! Participă la întruniri secrete, sau întreaga lor activitate este secretă?! Pesemne, după ’89 am obținut și noi, românii, dreptul de a ne pune întrebări; cît despre răspunsuri – probabil într-un alt mileniu. (Gheorghe CHIȚIMUȘ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!